facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Oekumenische BibelwocheGânduri cu privire la Epistola către Galateni, secțiunea de la 3,19 până la 4,7, susținute în data de 14 aprilie 2015, în cadrul Săptămânii Ecumenice a Bibliei, în Friedenskirche, Chemnitz

Galateni 3

  1. Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor.
  2. Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este unul.
  3. Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege, care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege.
  4. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred.
  5. Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere.
  6. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă.
  7. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză.
  8. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.
  9. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.
  10. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.
  11. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.

Galateni 4

  1. Zic însă: Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate;
  2. Ci este sub epitropi şi iconomi, până la vremea rânduită de tatăl său.
  3. Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii;
  4. Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege,
  5. Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.
  6. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!
  7. Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Iubiți frați în Hristos,

Tema din acest an a săptămânii ecumenice a Bibliei se numește „Eliberați spre libertate” și are la bază Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel.

Epistola către Galateni a fost scrisă de Sfântul Apostol Pavel ca urmare a unor dispute apărute în Biserica Galatiei după plecarea lui de acolo. Evanghelia lui, adică vestea cea bună pe care el a adus-o nu mai era păstrată așa cum el a predat-o, ci oamenii au încercat să o modifică și aparent din evlavie să păstreze și obiceiurile iudaice. Unii au încercat astfel să îl discrediteze și pe marele apostol, spunând că nu ar fi ucenic direct al Mântuitorului și astfel că propovăduirea lui nu ar avea mare putere sau aceeași însemnătate cu cea a altor apostoli direcți ai Mântuitorului.

În apologia pe care o face, Apostolul Pavel începe prin a-și îndreptăți propria apostolie. Aceasta nu o face din mândrie sau slavă deșartă, ci pentru a arăta că mărturisirea pe care el o face are cel puțin aceeași valoare ca a celorlalți apostoli. Căci și Mântuitorul a mărturisit pentru Sine însuși „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc.” (In. 8,14) De aceea și Apostolul Pavel își explică purtarea lui de odinioară din iudaism, de sub lege, face această mărturisire care nu îi face cinste și de care de fapt se căiește, tocmai pentru a demonstra că și el știe de unde este și prin ce a trecut, iar dacă a renunțat la Lege, aceasta nu a fost pentru că o disprețuiește, ci pentru că tocmai îi recunoaște valoarea, dar doar până la un anumit punct.

După apologia personală, Apostolul Pavel clarifică diferența dintre credința lui Avraam și Legea lui Moise, arătând superioritatea credinței, mai ales că însuși poporul evreu se numește după moștenitorul prin credință a lui Avraam, ar nu după Moise, cel care a primit legea și doar secole mai târziu.

Dar despre toate acestea s-a vorbit mai pe larg în zilele trecute.

Primul verset din textul care îl avem rânduit pentru astăzi se întreabă mai întâi „ce este Legea?” Iar apoi continuă și spune că „ea (legea) a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor”. Observăm așadar că era un moment în care nu a existat legea, în care nu era nevoie de lege. Era un moment când nici o Scriptură nu era scrisă, când nici un cuvânt al Mântuitorului nu era așternut in scris. Așa cum în Rai a fost doar o poruncă, dar care cuprindea întreaga Lege, tot la fel, până la primirea legii nu existau sumedeniile de porunci apărute mai târziu, deși păcatul era mereu pedepsit. Așadar aparent contradictoriu, păcate neinterzise era pedepsite. Iar exemple se găsesc în întreg Vechiul Testament, de la invidia și omorul săvârșit de Cain, până la masacrul egiptenilor asupra evreilor. Aceasta se întâmplă pentru că păcatul apare ca o întrerupere a ordinii naturale lăsate de Dumnezeu, apare ca moarte sufletească o omului care se îndepărtează de Dumnezeu. Iar pe măsură ce omul și prin el lumea întreagă rupe prin păcat încetul cu încetul legătura cu Dumnezeu, omul se rătăcește fără întoarcere. În acest desiș al patimilor care aduce cu sine o întunecare a minții, omul nu mai poate găsi de la sine drumul de întoarcere.

Astfel, Adam și Eva în Rai, după ce au gustat din fructul oprit, s-au ascuns printre pomii raiului, uitând că Dumnezeu știe și vede toate. Aceasta se întâmplă tocmai pentru că păcatul, deși permite o oarecare cunoaștere a răului, nu mai poate apoi gândi logic, iar ceea ce odată părea de la sine înțeles, acum e pus la îndoială sau chiar negat. Așa cum ar spune teologul și scriitorul anglican C.S. Lewis, „oamenii buni cunosc despre bine și rău, oamenii răi nu știu nici una, nici alta” („Creștinism pur și simplu”).

Astfel s-a întâmplat și cu evreii, care după atâția ani de robie în Egipt, la ieșirea din robie ei s-au comportat tocmai ca cei din a căror robie au ieșit, închinându-se la un vițel din aur, încercând să aducă astfel lui Dumnezeu jertfă de laudă. Din evlavie, ei au ajuns să aducă blasfemie lui Dumnezeu. Aceasta este pentru că nu orice intenție bună a omului surprinde și voința lui Dumnezeu. De aceea și Sfântul Apostol Pavel spune că „legea a fost adăugată pentru călcările de lege”, tocmai ca cei care prin păcat nu mai înțeleg voința lui Dumnezeu, să poată ajunge din nou la Dumnezeu.

În același timp, legea s-a dat doar „până când era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa”. De aceea se și spune mai jos că „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă”. Astfel, de la bun început, Legea a avut un rol tranzitoriu, fiind o călăuză sau un pedagog spre Hristos.

Precum porunca dată de Dumnezeu în Rai primilor oameni, și legea era doar pentru un anumit timp. Această Lege este tocmai pentru a da libertate omului, pentru a putea ca omul să aibă posibilitatea alegerii. Porunca „din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fc. 2,16-17) pune o restricție în viața omului. Dar tocmai în acest mod omul era capabil să își manifeste libertatea, să participe activ la actul creației sale. Omul nu este întrebat mai înainte de Dumnezeu dacă vrea să fie creat sau nu, dar fiecare om, prin respectarea sau nu a poruncii lui Dumnezeu, poate să își manifeste voința și libertatea ca „da” pentru viață, sau „nu” pentru moarte. Iar atunci când spune „da” pentru viață în veșnicie, legea se desființează, pentru că rămâne doar iubirea, care desființează legea.

De aceea Apostolul Pavel spune mai departe că „Scriptura a închis toate sub păcat”. Prin Legea lui Moise, omul a primit conștiința păcatului. Și întreaga Scriptură condamnă păcatul cu moartea. Atunci când apare un nou păcat în istoria descrisă de Scriptură, el este pedepsit cu moartea, fie că vorbim de ucidere sau minciună, desfrânare sau hulă sau orice altceva. Tocmai pentru ca conștiința păcatului și a legăturii acestuia cu moartea să fie adânc înrădăcinată în credința poporului lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă nu pentru a le induce oamenilor un sentiment de vinovăție nevrotică, ci pentru a le arăta cumva calea, ca niște borne care te previne a te rostogoli în prăpastie.

În același timp, Legea nu putea însă să dea viață. Ea doar condamna păcatul, dar nu îl putea absolvi pe om de urmările lui. Mai mult, omul rămânea la statutul de rob al lui Dumnezeu. Doar prin venirea lui Iisus, omul este ridicat la nivelul de „prieten” (In. 15,15) sau, cum spune Pavel mai jos, chiar de „fiu al lui Dumnezeu”: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (vs. 26). Și continuă Apostolul mai departe și spune: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”.

Ce vrea să însemne acestea? Ce înseamnă a fi fiu al lui Dumnezeu? Și ce înseamnă această îmbrăcare în Hristos?

Pentru a înțelege aceasta ne ajută un alt cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, de această dată adresat romanilor, în care el spune că „Dumnezeu, va răsplăti fiecăruia după faptele lui: [și va da] Viață veșnică celor ce, prin stăruință în fapta bună, caută slavă, cinste si nestricăciune” (Ro. 2,6-7). Oarecum lipsit de smerenie, creștinul nu vrea să mai accepte poziția de rob al lui Dumnezeu, ci caută „slavă, cinste și nestricăciune”, atribute ale lui Dumnezeu. De aceea și fiul, odată ajuns la vârsta majoratului este stăpânitor și vrednic de slava și cinstea tatălui. În aceeași linie de idei și creștinul, prin Iisus Hristos, devine fiu al Dumnezeu, primind slava pe care El o are, așa cum și Iisus spune: „Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Părinte, am dat-o lor ca să fie una, precum şi Noi una suntem” (In. 17, 22). Această slavă a lui Dumnezeu reprezintă atributele dumnezeirii pe care omul credincios le primește prin Iisus Hristos. Deci această îmbrăcare în Hristos reprezintă îmbrăcarea în atributele pe care le are el. Așa cum Fiul Tatălui ceresc a devenit Fiul Omului, primind atributele umanității, la fel și fii lui Adam devin prin credința în Iisus fii ai lui Dumnezeu, primind atributele dumnezeirii. Așa cum spune Atanasie cel Mare, „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Și de aceea și Iisus stă la masă cu ucenicii Săi ca și cu niște egali, pentru că în El, toate diferențele de statut, rasă sau gen dispar: „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”, iar Iisus este Dumnezeu, așa cum au intuit și iudeii, lucru pentru care și L-au răstignit.

Hula de se considera pe Sine Fiu al Dumnezeu nu a putut fi acceptată de cei ce erau sub Lege. Ei nu puteau accepta sau mai degrabă înțelege un Dumnezeu iubitor. Moise, cel care a predat legea, pedepsea orice abatere cu moartea, iar evreii nu puteau concepe că un Dumnezeu iubitor poate fi în spatele acestei Legi. Și de multe ori se întâmplă că oamenii Îl pun pe Dumnezeu sus pe un piedestal și se mai uită și cu binoclul invers, uitând că Dumnezeu sălășluiește în inima omului, iubindu-l pe om și transformându-l în ceea ce El însuși este. Nu că umanitatea se dizolvă, ci ea se îmbracă prin har în atributele pe care Dumnezeu le are prin fire.

În textul de astăzi, Apostolul Pavel continuă și face analogia cu copiii. De multe ori, copiii sunt considerați ființe simple și inocente, iar copilăria este văzută ca o vârstă ideală. Vedem însă că Apostolul Pavel este foarte critic în această privință și compară pe copil cu sclavul tatălui său. De aceea și spune că doar prin maturizarea lui, doar copilul devenit adult poate deveni moștenitor, își poate intra în drepturi.

„… când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii”. De aceea în acest context, copilăria este vârsta neîmplinirii, necoacerii, a incapacității de a-L înțelege pe Dumnezeu și de a intra deci într-o relație matură cu El. Doar prin maturizarea intelectuală și emoțională omul poate în libertate să intre în comuniune cu Dumnezeu. Până atunci, el rămâne în neștiință, am spune incultură și infantilism spiritual.

Dar prin credința în Hristos noi ne eliberăm și creștem duhovnicește și devenim fii ai lui Dumnezeu, „și pentru că suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” Această dublă denumire reprezintă dubla filiație pe care o avem: ca fii ai omului, dar și ca fii ai lui Dumnezeu. De aceea „nu mai suntem robi, ci fii; iar pentru că suntem fii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”. Prin aceasta se accentuează încă o dată prețuirea deosebită pe care o primește creștinul în Împărăția lui Dumnezeu. Căci Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor „veți fi şi voi unde sunt Eu” (In. 14,3). Iar aici se referă nu neapărat la un loc, ci la starea în care se vor afla.

Îndrăgită audiență,

Iisus Hristos nu a fost un reformator sau revoluționar social. El nu a desființat sclavia, nu a eliminat sărăcia, nu a eradicat foametea, războaiele sau suferința în general. El a spus „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”, iar a doua zi a murit în cele mai mari chinuri, condamnat de filosofia lumească reprezentată de Pilat și legea religioasă reprezentată de farisei. Deci cum a biruit El lumea și ce libertate ne-a oferit El, când totul se petrece în lume ca și mai înainte?!

Sau mai degrabă ar trebui să ne întrebăm: ce este libertatea? Toată lumea vorbește în numele ei, păcate și războaie se legalizează și legiferează în numele ei.

Albert Camus ar spune că „Libertatea este dreptul de a nu minți”. Societatea contemporană nihilistă concentrată pe aici și acum, uitând de Dumnezeu și veșnicie, ar spune că libertatea este să faci ceea ce vrei.

Alții însă ar argumenta că de fapt nu există libertate. Un freudian ar spune că suntem consecința instinctelor noastre neștiute și că niciodată nu vom fi liberi de povara inconștientului. Alții ar argumenta că suntem suma moștenirii genetice sau robi ai sistemului social în care ne-am născut, așa cum gândea Michel Foucault.

Alții ar putea acuza creștinismul că l-a îngrădit și mai tare pe om, căci prin noțiunea de păcat se îngrădește libertatea de acțiune a omului.

Pentru a ieși din aceste dileme cred că ne ajută cuvintele Sfântului Apostol Petru care spune „trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Pt. 2,16).

În esență nu există bine și rău, ci doar binele sau negarea lui. Binele își are ființa în Dumnezeu și tot ceea ce nu este gândit sau dorit de Dumnezeu reprezintă răul. Răul nu are ființă proprie, ci există prin negarea sau încercarea de eliminare a binelui. Desigur, în libertatea primită de la Dumnezeu, omul poate alege răul, dar nu ca opțiune validă pentru viață, ci ca negare și împotrivire a ei. Astfel că doar prin lucrarea binelui omul este cu adevărat liber, pentru că răul nu vine decât ca un fapt nenatural în ființa lui creată bună de către Dumnezeu. Prin alegerea păcatului, omul se lasă sub influența instinctelor sau legilor psihice, biologice sau sociale, iar aparenta libertate nu reprezintă decât o mai tare încătușare și slăbire a voinței. Doar prin lucrarea binelui, omul se poate elibera întru totul de limitările lumii acesteia, își poate asuma prin har libertatea pe care Dumnezeu o are prin ființa Sa. Doar prin unirea cu Dumnezeu omul poate primi libertatea absolută a lui Dumnezeu.

© Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube

Lasă un răspuns