Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
samarineanca

© Gabriela Mihaita David

Duminica Samarinencei

Apostolul de la Fapte 11,19-30

Deci cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan, au trecut până în Fenicia şi în Cipru, şi în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Şi erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni şi cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini, binevestind pe Domnul Iisus. Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul. Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică. Căci era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi s-a adăugat Domnului mulţime multă. Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul Şi aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, prooroci. Şi sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea; Ceea ce au şi făcut, trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.

Evanghelia de la Ioan 4, 5-42

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Dreptslăvitori creștini,

Evanghelia care s-a citit astăzi este Evanghelia Duminicii a 4-a după Paști, numită și Duminica Samarinencei, și ea reprezintă o mare bogăție de înțelesuri duhovnicești.

În primul rând trebuie precizat faptul că Samaria era o provincie inițial evreiască, dar prin ocuparea de către asirieni și translatarea populațiilor, aici au venit și alte neamuri care nu au mai păstrat credința mozaică, ci pe lângă credința în Dumnezeul cel adevărat, mai cinsteau și diferite zeități păgâne. De aceea ei erau disprețuiți de iudei, aceștia nelăsându-i să participe la reconstruirea templului din Ierusalim după întoarcerea din robia babilonică. Din acest motiv, samarinenii și-au construit un templu al lor, în care se închinau. Disprețul iudeilor față de samarineni era atât de mare, încât ei înconju0072au distanțe foarte mari pentru a nu întâlni un samarisean și astfel să devină „spurcat”.

Vedem însă că Mântuitorul nu ocolește acest loc, ci prefigurând deschiderea Bisericii în fața lumii păcătoase, merge cu dinadinsul pe acolo. Și tocmai în acest loc ocolit de evrei, Mântuitorul se oprește „aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov”. Vedem așadar că de fapt în fiecare om, oricât s-ar întuneca și murdări prin păcate, există un loc ales de Dumnezeu și dăruit dintru început pentru  a fi moștenire Lui. Adică în fiecare om se poate săpa și descoperi fântâna promisiunii lui Dumnezeu, căci așa cum spune Mântuitorul în alt loc, „Împărăția lui Dumnezeu se află înauntru vostru”.

Deci tocmai acest loc se așează Iisus, „fiind ostenit de călătorie”. Deci deși în orice suflet se află posibilitatea unei comuniuni cu Dumnezeu, aceasta nu se face fără osteneală. Faptul că Iisus era „ostenit de călătorie” semnifică dificultatea cu care oamenii păcătoși sau cu diferite alte credințe pot să îl recunoască sau să se apropie de Dumnezeu.

Iar Iisus ajunge aici „ca la al şaselea ceas”, adică în miezul zielei. Și tocmai „atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau”. Dacă Mântuitorul a trecut peste stereotipul religios al inferiorității samarinenilor față de iudei, acum El încalcă și stereotipul culturar al inferiorității femeii față de bărbat. Prin faptul că El, ca bărbat discută cu o femeie și îi descoperă taine cum nu mai face altundeva, arată prețuirea egală a femeii și bărbatului înaintea lui Dumnezeu. De aceea și femeia se miră îndoit: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt (și) femeie (și) samarineancă?”

Trecând peste barierele religioase și culturare, Mântuitorul trece de fapt la subiectul pe care vroia să îl prezinte samarinencei și spune „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”. Deci, deși apa susține viața, aceasta nu se întâmplă decât pentru un anumit timp, căci tot omul trebuie la un moment dat să moară. Dar Mântuitorul spune aici că de fapt mai există o „apă vie”, iar „cel ce va bea din ea nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”. Desigur că Mântuitorul se referea la Harul Sfântului Duh, care coborându-se ca apa din cer, îi face vii pe credincioși pentru veșnicie.

Dar această femeie tot nu se poate desprinde de înțelesurile acestei lumi și vrea această apă mai mult din comoditate, pentru „ca să nu mai înseteze, nici să mai vină aici să scoată”. Observăm încă o dată cât de greu omul păcătos și rătăcit din credință își poate lua mintea de la lucrurile materiale.

De aceea și Mântuitorul continuă prin a-i dezvălui viața ei păcătoasă, însă nu pentru a o judeca, ci pentru ca ea să își dea seama de starea în care este, de adevărata ei sărăcie și micime sufletească. Faptul că acum ea neagă că ar avea bărbat arată nestatornicia emoțională de care dă dovadă, credința ei deșartă în lucrurile materiale și efemere, care trec cu timpul. Desfrânarea ei trupească se poate înțelege și duhovnicește, căci un om fără o credință dreaptă acceptă ca adevărate diferite credințe pe care le păstrează pentru un anumit timp, dar care apoi sunt lepădate ca nesatisfăcătoare. Mai mult, omul desfrânat sau păcătos în general, nu mai poate distinge care este credința adevărată, de aceea și femeia această profită de întălnirea cu Iisus, pentru a-și clarifica îndoielile de credință: „Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm”. Tocmai pentru că păcatele aduc nu doar pierderea harului, ci și căderea din dreapta credință. De aceea și Sfântul Simeon Noul Teolog, în Rugăciunea înainte de primirea Sfintei Împărtășanii se roagă și spune: „Mă rog să iau izbăvirea de greșelile mele și să mă împărtășesc fără de osândă cu Tainele Tale cele dătătoare de viață și fără de prihană, ca să rămâi precum ai zis, cu mine, cel de trei ori ticălos, ca să nu mă răpească cu vicleșug înșelătorul, aflându-mă depărtat de harul Tău, și înșelându-mă să mă îndepărteze și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte”.

Acum, când această femeie și-a dat seama de lipsa faptelor bune, dar și a credinței adevărate, Mântuitorul îi poate descoperi mai departe că într-adevăr, „mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”. Deși pare ușor de înțeles, sintagma „închinare în duh și adevăr” nu este ușor de explicat. Pe de o parte ea reprezintă închinarea prin fapte bune în dreapta credință. Pe de altă parte, ea înseamnă închinarea care are loc mai ales în interiorul omului și care îl schimbă cu totul. Nu în ultimul rând prin aceste cuvinte înțelegem credința ca trăire și dobândire a Duhului Sfânt, pentru că „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr”.

Cunoscându-L deci pe Iisus ca Hristos și Mesia, samarineanca devine apostol pentru cei din neamul ei, căci „mulți din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii”. Iar faptul că Mântuitorul „a rămas acolo două zile” semnifică după explicațiile Sfinților Părinți propovăduirea adevărată cuprinsă în Vechiul și Noul Testament, sau în legea iubirii îndoite față de Dumnezeu și de aproapele. De aceea și locuitorii acelei cetăți, crezând în duh și adevăr au zis: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”. Astfel, credința adevărată nu vine prin argumentele logice, dar exterioare ale altora, sau sentimentalism irațional, ci prin trăirea personală și deplină a credinței, mai presus de gândirea pur rațională sau de sentimentele schimbătoare.

Dreptslăvitori creștini,

Hristos obosit și însetat cere apă de la o femeie păcătoasă, pentru ca apoi El să îi dăruiască apa cea vie. Spre deosebire de o vindecare minunată, observăm că aici Mântuitorul pune accent doar pe vindecarea sufletească, mai ales la cei care aparent nu au nici o problemă. Femeia îi dăruiește cele materiale lui Hristos, primind cele nemateriale și netrecătoare în schimb. La fel și noi, prin milostenia pe care o facem, prin faptele bune trupești, ne străduim să câștigăm apa cea vie, Duhul Sfânt care se coboară în inimă și o răcorește de patimi, o curăță de păcate și o îmbracă în haina veșniciei.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să trăim și noi cât mai mult în „duh și adevăr”, întărindu-ne în credință și înmulțind facerea de bine. Doar așa ne vom face vrednici de primirea Duhului Sfânt ca „izvor de apă vie”, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube

One thought on “Cuvânt la Duminica a 5-a după Paști

Lasă un răspuns