Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
duminica-tomei-23

© Gabriela Mihaita David

sau duminica încredinţării lui Toma

Apostolul de la Evrei 6, 13-20

Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţă lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuşi, Zicând: „Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi”. Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa. Pentru că oamenii se jură pe cel ce e mai mare şi jurământul e la ei o chezăşie şi sfârşitul oricărei neînţelegeri. În aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul: Ca prin două fapte nestrămutate – făgăduinţa şi jurământul – în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.

Evanghelia de la Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Însă Toma, unul din cei doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios. Şi a răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Dreptslăvitori creștini,

Evanghelia care s-a citit astăzi este Evanghelia Duminicii Sfântului Apostol Toma, numită astfel pentru că al doilea personaj important din această Evanghelie, după Mântuitorul Iisus Hristos, este Sfântul Apostol Toma. Tema acestei evanghelii o reprezintă credință ca legătură reală și directă cu Dumnezeu.

Evanghelia începe și ne spune că „în ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa”.

Deci exact la o săptămână după Învierea Sa, Mântuitorul se arătă duminică seara ucenicilor Săi. Pentru că a murit Legii Vechi care ținea cu sfințenie ziua sâmbetei, Mântuitorul statornicește acum duminica, ca zi de odihnă trupească, dar de lucrare duhovnicească, pentru că El însuși a înviat în această zi, iar descoperea Lui înaintea ucenicilor a făcut-o tot duminica. Duminica este numită în textul evanghelic „prima zi a săptămânii”, dar este cinstită ca ziua a șaptea de odihnă. Ea este astfel zi de odihnă trupească, dar de lucrare duhovnicească, pentru că ea este prima zi a vieții veșnice.

Deși femeile mironosițe le-au vestit ucenicilor că Iisus a înviat, ei tot nu puteau să creadă. Ei continuau să stea închiși de frica iudeilor, ușile fiind încuiate. Ucenicii Mântuitorului  erau într-o stare de încordare, de deznădejde amestecată cu o fadă umbră de speranță, având în vedere vestea mironosițelor, care în ochii lor păreau mai degrabă ca exaltări și fabulații femeiești, vecine nebuniei. Faptul că se precizează că era spre seară, reprezintă epuizarea puterilor lor sufletești, având în vedere evenimentele rapide și bulversante ale prinderii, judecării, răstignirii și morții Mântuitorului, dublate de incertitudinea unei Învieri propovăduite de femei.

În acest cadru de încordare sufletească, Iisus se face văzut în mijlocul lor, spunându-le: „Pace vouă!”. Pacea, ca și iubirea, sunt sentimente ale omului în legătură cu alți oameni. Hristos vine în mijlocul omului, pentru a-i aduce pacea adevărată. Doar pacea pe care omul o are în sine prin Mântuitorul Iisus Hristos e pacea adevărată, care nu mai e influențată de amenințările lumii exterioare.

În același timp, în planul descoperirilor duhovnicești, doar o credință și o viață duhovnicească care aduce pace poate fi adevărată. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea…” și celelalte. Diavolul și cei ai lui vor să ne farmece și să ne țină sau să ne rețină atenția prin forță și fascinație, însă Dumnezeu vrea o legătură sinceră și naturală cu omul. De aceea orice minune adevărată nu vine ca ceva supranatural pentru convertire spirituală sau exaltare emoțională, ci mai ales ca un fapt natural pentru întărirea sau catalizarea credinței. De aceea și Iisus le arată imediat „mâinile şi coasta Sa”. El nu le arată un corp perfect, ci trupul lui care a suferit, dar care a înviat, căci nu există înviere fără suferință și moarte.

Iar Iisus le mai spune o dată „Pace vouă!” pentru a întări cuvântul că doar prin credința în Dumnezeu și doar printr-o viață trăită pentru Dumnezeu omul poate primi adevărata pace. De aceea se și spune că ucenicii s-au bucurat.

Dar Iisus nu vrea ca această pace să fie o simplă enclavă în lume, ci vrea ca de ea să se bucure lumea întreagă. De aceea și îi trimite pe ucenici: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. La fel cum Iisus a venit în lume pentru a aduce pacea și bucuria vieții veșnice, și ucenicii Lui sunt acum trimiși în întreaga lume pentru ca de această pace și bucurie să se bucure întreaga lume.

În acest sens, Mântuitorul „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Din aceste cuvinte înțelegem așadar, pe de o parte, că doar în Duhul Sfânt primim pacea, iar pe de altă parte, că pacea vine ca urmare a iertării păcatelor. Nu există pace fără iertarea păcatelor. Sentimentul de vinovăție pentru păcate nu dispare prin ignorarea conștiinței, prin eliminarea noțiunii de păcat sau prin anumite ritualuri. Ci iertarea nu vine decât prin pocăință și o viață activă în fața lui Dumnezeu. Doar prin Duhul Sfânt care se pogoară în cel care Îl cere și care Îi lucrează voia poate coborî adevărata pace în sufletul omului.

Observăm mai departe că la acest eveniment atât de important, „Toma, unul din cei doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus”. Evangheliile nu ne spun unde se afla Toma în acest timp. Se pare însă că el era mai tare și mai îndrăzneț decât ceilalți ucenici, și nu se afla în spatele ușilor încuiate, de frica iudeilor. El este apostolul care, atunci când Iisus se îndrepta spre Ierusalim ca să moară, îi îmbărbătează pe ceilalți și le spune: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (In. 11,16). Deci Toma era un Apostol al acțiunii, dar în același timp era și un Apostol realist. Ceilalți ucenici nu prea înțelegeau vorbele lui Iisus, atunci când îi prevenea că va muri. De aceea poate că Toma nu era atât de afectat de moartea lui Iisus, tocmai pentru că el încă îi credea cuvintele. Probabil că și el credea că Iisus va învia, așa cum și despre aceasta le vorbire Iisus, dar că aceasta va fi la învierea de apoi, așa cum credeau in general iudeii mesianici. Necredința lui în fața acestei noi propovăduiri a apostolilor poate însă fi explicabilă prin relativ ușoara lor schimbare în starea interioară. Dacă e să urmărim doar exemplul lui Petru, acesta era poate cel mai nestatornic Apostol: întâi nu vrea să i se spele picioarele la cina cea de taină, apoi vrea să i se spele tot corpul, întâi se jură că își va da viața pentru Domnul, apoi se dezice de trei ori în fața unei slujnice, pentru ca apoi să stea în spatele ușilor încuiate. Iar dacă aceasta se întâmpla cu cel mai fervent apostol al Mântuitorului, probabil că lucrurile stăteau cel puțin la fel și în rândul celorlalți apostoli. De aceea și Toma nu vrea să își întărească credința doar pe spusele unor apostoli atât de slabi în credință, dar și atât de schimbători în credință.

De fapt el nu vrea decât să aibă parte de aceeași atenție din partea Mântuitorul, să verifice și el semnele Învierii. Dacă Mântuitorul le-a arătat celorlalți mâinile și coasta Sa, ne ce nu ar putea și el să facă acest lucru? În fond, este și el unul din cei unsprezece, și poate nu neapărat unul prea slab de înger.

De aceea și Mântuitorul, când în duminica următoare vine iarăși la Apostoli prin ușile încuiate, prin același cuvânt al descoperirilor dumnezeiești, adică „Pace vouă!”, îi spune lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. Din aceasta observăm că Mântuitorul nu ceartă așa numită „necredință” a lui Toma, ci tocmai îl îndeamnă ca prin pipăirea și atingerea de trupul lui să își întărească credința. Acest îndemn este unul de cercetare și creștere în credință, de încercare stăruitoare de a avea o credință puternică și stabilă, consolidată nu pe superstiții sau vorbele altora, ci pe propria experiență personală și directă cu Dumnezeu. O credință adevărată nu se desființează prin cercetare, ci mai mult se întărește. Și doar atunci creștinul poate spune cu credință profundă „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Petru a mărturisit o dată că Iisus este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16,16), dar apoi s-a lepădat de trei ori. Însă mărturisirea lui Toma este una matură din punct de vedere spiritual, pe de o parte completă din punct de vedere teologic, dar și asumată personal și statornic. Prin aceste cuvinte, Sfântul Apostol Toma își exprimă credința în Iisus Hristos ca om și Dumnezeu, cu care este însă într-o strânsă relație personală și directă. Doar prin relația personală cu Dumnezeu, adevărata credință are valoare, căci altfel ea se reduce la un număr de dogme fără viață, nediferențiindu-se cu nimic de alte sisteme de credințe.

În același timp, Mântuitorul precizează și necesitatea oamenilor de a crede, chiar înainte de a vedea, pentru că așa cum Iisus nu s-a arătat imediat și lui Toma pentru a-i întări credința, ci a așteptat o săptămână, la fel se întâmplă de multe ori să treacă o anumită perioadă mai mică sau mai mare de timp, pentru ca Dumnezeu să ne răspundă la cereri sau să ni se arate în diferite moduri. Astfel se accentuează și faptul de nu se căuta semne și minuni, ci de a crede smerit că „Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui”.

Dreptslăvitori creștini,

Din cuvintele Mântuitorului adresate lui Toma după învierea Sa din morţi se înţelege rolul şi importanţa credinţei în Iisus Hristos pentru mântuire. Hristos este Dumnezeu coborât din cer pentru a urca omul în cer. Revelaţia supremă care se face în Iisus Hristos este aceea unui Dumnezeu al iubirii. Dumnezeu nu mai este privit ca ceva îndepărtat şi ascuns, ca pe un străin de lume. Dumnezeu este reprimit în lume ca Tată iubitor, ca persoană ce vrea comunicarea şi comuniunea cu omul. Pentru aceasta Dumnezeu se coboară în lume, renunţă la slava Sa pentru a-i arăta omului menirea sa aleasă. Omul este chemat la comuniunea supremă de iubire cu Dumnezeu. Iar pentru aceasta Dumnezeu se lasă experimentat, se lasă cercetat de om. Omul poate să-L vadă pe Dumnezeu, să-L asculte, să-L pipăie. Dumnezeu Se descoperă omului, şi prin Hristos, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu.

Departe de a fi un necredincios, Toma nu vrea să fie un credul. El nu a acceptat ca dragostea lui cea mare pentru Iisus să se transforme în credulitate şi nădejde oarbă. Necredinţa lui nu este o refuzare a credinţei, ci o depăşire a ei prin experierea personală a lui Dumnezeu. El proclamă apropierea reală şi tangibilă cu Dumnezeu, comuniunea supremă cu Creatorul.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne întărim și noi în credință, pentru a putea și noi să fim lumină pentru ceilalți oameni, așa cum apostolii cei slabi și timorați, au ajuns să predice Evanghelia în fața împăraților și tiranilor, neînfricoșânu-se de lipsuri sau chinuri, ci având în minte mereu Învierea lui Hristos, de care să ne învrednicim și noi, spre slava Preasfintei Treimi. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube

Lasă un răspuns