facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
© Gabriela Mihaita David

© Gabriela Mihaita David

– Vindecarea demonizatului din Ținutul Gadarenilor –

Apostolul de la Efeseni 2,4-10

Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, Pe noi cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteți mântuiți! – Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a așezat întru ceruri, în Hristos Iisus, Ca să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteți mântuiți, prin credința, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.

Evanghelia de la Luca 8, 26-39

Şi au ajuns cu corabia în ținutul Gerghesenilor, care este în fața Galileii. Şi ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanțuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoșat Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ți-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

Dreptslăvitori creștini,

Din Evanghelia care s-a citit astăzi observăm atât modul tiranic în care diavolul subjugă pe omul care s-a depărtat de Dumnezeu, cât şi iubirea desăvârșită față de oameni a lui Dumnezeu care, atunci când îl eliberează pe om de păcat nu îl transformă într-o slugă pentru Sine, ci îl face cu adevărat liber. Omul creat spre comuniune, atunci când trăiește o viața păcătoasă se însingurează, deși este viu, trăiește de fapt ca un mort. Doar eliberarea de păcat în noua viață în Hristos îl reîntoarce pe om la casa lui, adică la adevărata comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalți oameni.

Ca de multe alte ori, observăm că Iisus călătorea cu corabia. El folosea corabia ca pe un amvon de pe care își predica cuvântul, lucru care s-a transmis şi mai târziu în forma bisericii. Odată predicat cuvântul, Iisus nu rămâne la vorbe, ci arată importanța ascultării, asimilării şi practicării cuvântului Său.

Sfântul Marcu Ascetul spune că înaintea păcatului merg tocmai neștiința, uitarea şi nepăsarea. Astfel, dacă omul iese din biserica-corabie şi nu mai ştie ce este binele, uită sau ignoră să mai lucreze binele și ajunge în ținutul Gherghesenilor, ajunge în starea de ne-om, de făptură vie care trăiește de fapt moartea. Ieșind din lucrarea faptelor bune, omul iese din casa sa şi nu mai este îmbrăcat, adică își iese din firea sa îmbrăcată în harul lui Dumnezeu. În această situație, totul se răstoarnă: el trăiește viața ca anomalie, el trăiește ca un mort printre cei morți. Nu doar că a pierdut contactul cu normalitatea, dar el nici nu mai caută vreo legătură firească cu „casa” sa, cu ceilalți oameni. Locuirea în morminte reprezintă astfel tocmai moartea adusă prin păcat, ca înstrăinare de Dumnezeu, de oameni şi de sine însuși.

Vedem apoi că de fapt atunci când săvârșim un păcat, oricât ar fi el de „mic”, cum ar putea spune unii, de fapt făptuim un lucru al diavolului şi diavolul se sălășluiește în om. De aceea nu există păcat mic sau mare, pentru că de fapt prin fiecare păcat ne întoarcem cu fața de la Dumnezeu şi îi facem loc mai mult sau mai puțin inconștient diavolului în sufletul nostru. De aceea şi acest demonizat avea o legiune, adică mii de demoni adunați în el. Aceasta nu s-a întâmplat de-odată. Omul face din neștiința, uitarea sau nepăsarea câte vre-un păcat. Dacă nu se pocăiește imediat, el va repeta păcatul, dar nu numai că îl va repeta, dar va face şi altele. Aceasta se întâmplă pentru că fiecare păcat este un lucru anormal, iar omul se va obișnui să trăiască din ce în ce mai anormal. În al doilea rând, păcatul e ca o ceață, care nu doar că întunecă şi conștiința, dar nici măcar nu mai permite a deosebi mai departe binele de rău, normalul de anormal. Şi astfel că ceea ce la început părea mărunt şi neînsemnat, o mică ghindă rodește mai apoi stejarul greu de doborât şi pe nesimțite omul lasă să intre în sine mulțime de demoni.

Dar Mântuitorul nu vrea ca omul să se piardă şi de aceea vine să îl salveze. Pe de o parte aceasta ne arată cât de stricăcioasă este cu firea omului puterea păcatului, dar şi că iubirea lui Dumnezeu ne redă necondiționat libertatea. Prin faptul că demonii nici măcar nu vroiau „să meargă în adânc”, ci să intre într-o turmă de porci, se observă pe de o parte faptul că iadul e atât de înfricoșător şi de nedorit, cât şi puterea sau mai degrabă ne-puterea diavolilor de a intra în niște porci fără permisiunea lui Dumnezeu. De aceea înțelegem că de fapt şi demonizarea se întâmplă prin îngăduința lui Dumnezeu tocmai pentru ca omul şi mai ales ceilalți din jur să realizeze harul lui Dumnezeu care nu permite diavolului să se atingă oricum şi oricând de oameni. Toți oamenii păcătuiesc, dar nu toți oamenii se demonizează. De aceea demonizarea nu este doar o stare a omului păcătos, ci o stare a omului care se şi tot împotrivește harului lui Dumnezeu.

Prin faptul că porcii s-au aruncat singuri în prăpastie vedem sfârșitul dezastruos al păcatului. În același timp vedem şi înțelepciunea lui Dumnezeu care nu permite ca omul păcătos să piară imediat ce a căzut în păcat, ci îi dă timp de pocăință. Iar dacă acest timp de pocăință este unul de suferință, așa cum cel demonizat atât de mult suferea, aceasta este doar pentru a-l trezi pe om la pocăință, pentru a-l ajuta de fapt pe om să se întoarcă la Dumnezeu.

Atunci, venindu-și în fire, omul ar vrea să fie numai cu Dumnezeu. Sunt anumite stări pe care le simte omul, în care nu ar mai vrea să iasă din Biserică, s-ar retrage cu totul pentru a se dedica unei vieți aproape de Dumnezeu. Vedem însă că viața nouă câștigată în Dumnezeu înseamnă de fapt reîntoarcerea în lume spre adevărata comuniune cu lumea în Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni, așa cum s-a întâmplat cu Gherghesenii din relatarea citită, nu suportă apropierea prea mare de Dumnezeu, lor trebuindu-le o interfață, şi anume aceea a oamenilor înviați din păcate, a oamenilor care au cunoscut puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu. De aceea, întoarcerea omului de la păcat nu îl face pe acesta din sclav al diavolului un sclav al lui Dumnezeu, cum uneori greșit se înțelege, ci omul își regăsește prin izbăvirea de păcat adevărata libertate ca ființă în comuniune cu ceilalți. El primește de fapt din libertatea pe care o are numai Dumnezeu, şi anume stăpânire peste propria fire.

Dreptslăvitori creștini,

Prin această minune săvârșită de Mântuitorul Hristos înțelegem ceea ce s-a spus şi astăzi la Apostol, şi anume că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos”. Adică învierea noastră din păcat este asemenea şi posibilă de fapt numai prin Învierea lui Hristos. Singuri, noi nu ne putem împotrivi păcatului. Deși teoretic diavolii nu au putere nici măcar asupra porcilor, noi nici măcar putere asupra noastră înșine nu am avea, dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu care ne susține. De aceea trebuie mereu să fim conștienți că orice facem şi mai ales dacă facem binele, se întâmplă pentru că trăim şi suntem în Dumnezeu. De aceea şi mântuirea, adică izbăvirea de păcate şi de limitările naturii umane vine doar prin harul și prin bunătatea ce a avut Dumnezeu către noi întru Hristos Iisus, pentru că „în har suntem mântuiți, prin credință, şi aceasta nu e de la noi: este darul lui Dumnezeu”. Prin aceste cuvinte, Sfântul Apostol Pavel subliniază necesitatea predării totale în mâna lui Dumnezeu. Iar atunci devenim ceea ce trebuie de fapt să fim, ne zidim „în Hristos Iisus spre fapte bune”, iar faptele bune sunt tocmai ceea ce trebuie să facem, sunt lucrările „pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele”.

De aceea, când facem binele reintrăm în firea naturală a lucrurilor, facem ceea ce e normal prin ființa noastră să facem. Astfel sfințenia reprezintă doar firea normală a omului.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ajungem să înțelegem că lucrarea faptelor bune reprezintă adevărata natură a firii noastre şi că doar ascultând, asimilând şi practicând cuvântului Său vom ajunge la plinătatea adevăratei trăiri umane spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube