facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
© Gabriela Mihaita David

© Gabriela Mihaita David

– despre adevărata libertate –

Apostolul de la Romani 10,1-10

Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă. Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: „Omul care o va îndeplini va trăi prin ea”. Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: „Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?”, ca adică să coboare pe Hristos! Sau: „Cine se va coborî întru adânc?”, ca să ridice pe Hristos din morţi! Dar ce zice Scriptura? „Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta”, – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.

Evanghelia de la Matei 8,28-34; 9,1

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Și iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

Dreptslăvitori creștini,

Evanghelia care s-a citi astăzi reprezintă Evaghelia duminicii a 5-a după Rusalii și ea ne înfățișează vindecarea a doi demonizați din ținutul Gadarenilor, adică vindecarea omului de sub stăpânirea diavolului pentru a se putea iarăși bucura de adevărata libertate.

Evanghelia începe prin e ne prezenta întâlnirea Mântuitorului cu cei doi demonizați: „Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. În primul rând observăm că Mântuitorul Iisus Hristos trece „dincolo, in ținutul Gadarenilor”. În opoziție cu Iudeea, oamenii din acest ținut al gadarenilor nu erau credincioși, ci erau păgâni. Iar faptul că primii oameni care Îl întâmpină pe Mântuitorul aici sunt doi demonizați reprezintă faptul că pe măsură ce omul se îndepărtează de credința adevărată, adică el se îndepărtează de fapt de înțelegerea reală a lumii și a realității înconjurătoare și întră sub stăpânirea diavolului. Desigur că este îngrozitor să vezi un om cu adevărat demonizat, care nu mai este în măsură să se controleze. În același timp, nu trebuie să uităm că de fiecare dată când omul săvârșește câte un păcat, se lăsă în voia diavolului, și diavolul pune stăpânire pe el. Iar aceste efecte se văd din modul de viețuire.

În acest sens, faptul că cei demonizați „ieșeau din morminte” reprezintă moartea lor spirituală. Omul în Biserică și cu Dumnezeu este omul în comuniune și comunicare. Prin îndepărtarea de Dumnezeu omul se însingurează și își distruge și legăturile cu ceilalți oameni. Prin faptul că de deși erau vii, totuși locuiau în morminte, reprezintă tocmai această însingurare și îndepărtare de ceilalți oameni și de Dumnezeu, căci viața se poate menține doar prin comuniune. Patimile și păcatul în sine este egoist și trufaș. Omul egoist și trufaș nu vrea să ierte și să conviețuiască cu ceilalți oameni.

Și desigur, această îndepărtare de Dumnezeu are mai multe grade, și pe măsură ce omul îl părăsește pe Dumnezeu se desfigurează din ce în ce mai mult, devine tot mai însingurat și mai de nesuportat pentru ceilalți. Un astfel de om își alege singur calea blestemului prin faptele egoiste pe care le face.

Și de multe ori omul se identifică atât de mult cu păcatul, că foarte greu poate să nu îl mai facă. Dacă a face binele este ceva normal, obișnuința cu păcatul transformă în chin orice încercare de schimbare în bine. Așa cum o mână pusă în ghips și neutilizată mai mult de câteva săptămâni se anchilozează și numai cu dureri mari se poate apoi iarăși mișca, la fel și dezobișnuință de a face binele împietrește inima omului față de orice simțământ bun.

Astfel și cel demonizat din Evanghelia de astăzi se plânge și spune: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Această „chinuire înainte de vreme” este nevoința de a se lipsi de aparenta dulceață a păcatului. Ea reprezintă chinul unei voințe slăbite de a mai face binele. Pe de o parte cei demonizați ies înaintea Mântuitorului, pe de altă parte se plâng de prezența Lui. Observăm astfel că omul este prin natura lui atras de Dumnezeu și de comuniunea dintre oameni în Biserică, dar din cauza obișnuinței cu păcatul, toate acestea i se par la început dureroase. Și omul parcă s-ar întoarce mai ușor la Biserică și Dumnezeu, dar găsește de fiecare dată scuze: ba că slujbele sunt lungi, ba moralitatea e învechită sau dogmele sunt prea stricte. Și astfel, din cauza unor aspecte care aparent sunt constrângătoare, dar care de fapt sunt canoane, adică îndreptare ale vieții. Așa cum un grădinar bun nu își lasă plantele să crescă după bunul plac, ci le tăie, le plivește și le pune sprijin și araci să crească bine și să aducă roadă multă, tot la fel și regulile și dogmele din Biserică nu sunt decât îndreptare necesare omului pentru a-și atince scopul, și anume fericirea, iar nu o fericire oarecare trecătoare, ci deplina fericire în veșnicie.

Iar pentru a ne elibera de aceste păcate și patimi în general trebuie de multe ori doar să rezistăm în prezența Mântuitorului, așa cum putem. Până acum demonizații înșiși s-au apropiat de Mântuitorul, ei înșiși s-au plâns de prezența Lui, ca apoi demonii să ceară de la Mântuitorul să fie trimiși în turma de porci: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”.

Așadar rezistarea în Biserică și în prezența lui Dumnezeu la rugăciune este de multe vindecătoare pentru pornirile noastre păcătoase. Faptul că diavolii vor să meargă mai departe în turma de porci semnifică disprețul pe care ei îl au de fapt față de om. Diavolul l-a amăgit dintru început pe om și i-a promis cunoaștere și libertare, deși i-a dat moarte. Și până în ziua de azi, oamenii sunt amăgiți că dețin cunoștința și libertatea, deși uită de adevărata cunoaștere a lumii este nu doar materială, ci și spirituală, iar adevărata libertate a omului este mai presus de instinctele știute sau, de cele mai multe ori, neștiute ale omului.

Dar și porcii prețuiau mai mult libertatea decât acești demonizați. Pentru că ei au preferat să moară decât să fie stăpâniți de demoni. Din aceasta observăm că demonii nu au avut nici măcar puterea să stăpânească peste niște porci. Dar omul îi urmează în mod liber diavolului, îi face voia lui, amăgindu-se că face ce vrea. Și până și porcii își dau seama seama de cele împotriva firii, dar omul nu mai recunoaște aceasta și crede că trăiește el cu adevărat.

Dar tocmai din această cauză, Iisus, Dumnezeu și Biserica în general sunt izgonite din societate, sunt privite cu ochi răi, că ar priva libertatea omului sau dreptul lui de exprimare. Așa cum păzitorii porcilor și toată cetatea l-au izgonit pe Iisus din acele locuri, și societatea de astăzi încearcă să marginalizeze Biserica și credința, gândindu-se fie la câștigul material pe care l-ar pierde, fie la amara liberate a păcatului la care ar renunța.

Și deși capitolul din Biblie se termină cu această cerere a Gadarenilor, Sfinții Părinți au hotărât ca astăzi să se citească și primul verset din capitolul următor care precizează că „intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa”. Observăm astfel că Mântuitorul nu forțează pe nimeni să îi accepte învățătura, adică fiecare om poate alege viața sau moartea, binecuvântarea sau blestemul. Însă corabia în care intră Iisus este Biserica Sa, care ne poartă peste valurile, de multe ori învolburare și înfricoșătoare ale aceste vieți, pentru a ne duce în „cetatea Sa”, adică Împărăția Cerurilor.

Dreptslăvitori creștini,

dacă săptămâna trecută am văzut că o rugăciune puternică este vindecătoare trupului și sufletului, astăzi observăm că o viață în păcate ne îndepărtează de fapt de ceilalți oameni și ne face să îl alungăm și pe Dumnezeu din viața noastră. Astfel, prin păcat omul se blesteamă de fapt pe sine la însingurare și moarte în chinuri.

Sfântul Apostol Pavel le-a spus romanilor prin cuvintele care s-au citit astăzi la Apostol că „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” Așadar, credința adevărată în Mântuitorul și mărturisirea Lui în viața noastră prin rugăciune, post, milostenie și fapte bune în general ne aduc izbăvirea de păcat și vom putea trece de la moarte la viață.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne urcăm și noi în corabia Bisericii Sale pentru a putea traversa cu bine marea învolburată a acestei vieți, și ca prin rugăciune, post și fapte bune să ajungem în Cetatea Domnului, în Împărăția Cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi și spre fericirea noastră deplină. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube