facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
24-seara-copy

© Gabriela Mihaita David

Începutul propovăduirii Domnului

Apostolul de la Efeseni 4,7-13

Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”. Iar aceea că „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Evanghelia de la Matei 4,12-17

Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Dreptslăvitori creștini,

Evanghelia care s-a citit astăzi reprezintă Evanghelia despre începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos și deși scurtă, este plină de învățături pentru creșterea în viața duhovnicească. Din ea învățăm mai ales că prin curățirea de patimi și prin pocăință ne luminăm pe noi înșine și pe alții, apropiindu-ne astfel de împărăția cerurilor.

În primul rând observăm că Mântuitorul Iisus Hristos a plecat în Galileea, atunci când a aflat „că Ioan a fost întemniţat”. În comentariul acestui text al evangheliei de la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că din aceasta trebuie să înțelegem „să nu mergem în întâmpinarea încercărilor, ci să fugim de ele și să le evităm”. Noi nu trebuie să căutăm ispitele sau încercările, deși atunci când suntem ispitiți sau în încercare, noi trebuie să le înfruntăm cu bărbăție. Sfântul Evanghelist Matei descrie înaintea fragmentului care s-a citit astăzi momentul ispitirii lui Iisus in pustie. Deci Iisus, după ce l-a biruit pe diavol și i-a respins ispitele, nu a fugit în Galileea de frica lui Irod, ci pentru a ne învăța că atunci când diavolul nu ne mai poate afecta prin păcate sau patimi, se va folosi de oameni pentru a ne încerca și ispiti. În același timp, conștienți de acest lucru, nu trebuie să dăm prilej sau motiv celorlalți mai slabi să se facă instrumente ale satanei prin care să ne încerce.

De asemenea înțelegem că deși răul încearcă mereu să împiedice propovăduirea binelui, Dumnezeu rânduiește mereu pe altcineva care să continue propovăduirea și să predice cu mai mare putere. Și cu cât era mai mare Ioan Botezătorul decât toți profeții Vechiului Testament, cu atât și profetul care I-a urmat, adică Mântuitorul Iisus Hristos este mai mare, fiind Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În al doilea rând observăm că atunci când propovăduirea mântuirii nu este primită de cei aleși, în cazul de față evreii, Mântuitorul se îndreaptă spre celelalte neamuri. Ținutul Galileei este numit aici „Galileea neamurilor” pentru că pe lângă iudei, locuiau aici și foarte mulți păgâni. De aceea și profetul Isaia spune că „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. Desigur aici lumina și întunericul sunt privite simbolic, înțelegând prin aceasta că fără cunoașterea Dumnezeului adevărat, omul trăiește ca în întuneric, nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă. În același timp întunericul este și simbol al păcatului, tocmai pentru că păcatul distorsionează înțelegerea lui Dumnezeu, a relațiilor cu ceilalți oameni și a propriei vieți. De aceea în cărțile de cult se vorbește de multe ori poetic despre păcat ca fiind o ceață, în care omul căzut bâjbâie, se rătăcește din drum și moare duhovnicește. Prin primirea Mântuitorului însă, omul se luminează și, prin lepădarea de păcat și necredință, înviază spre viață veșnică.

În al treilea rând observăm că Mântuitorul își începe predica Sa în același mod ca și Sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Aceasta se întâmplă pentru ca să înțelegem că de fapt propovăduirea proorocilor Vechiului Testament este aceeași cu propovăduirea Mântuitorului. Deși evreii au primit Legea prin Moise, profeții Vechiului Testament nu predicau împlinirea Legii ca pe un fapt moral, ci mai ales pocăința și întoarcerea la Dumnezeu. Legea trebuia doar să trezească în om sentimentul pocăinței. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege” (Ro. 5,13). Prin lege omul trebuia să vadă că este păcătos și prin aceasta să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu. De aceea vederea propriilor păcate reprezintă un mare dar al lui Dumnezeu de care trebuie să ne bucurăm, așa cum spune Părintele Rafael Noica. Nu trebuie să ne bucurăm de ceea ce vedem, ci trebuie să ne bucurăm că începem să ne vedem adevărata stare pentru a ne putea pocăi.

Așa cum observăm deseori din descrierea activității Mântuitorului și a Apostolilor, de cele mai multe ori, păcătoșii și necredincioșii au fost mai receptivi la primirea evangheliei, decât evreii, sau cei aleși și drepți în general. Aceasta se întâmplă pentru că de multe ori împlinirea anumitor legi sau convenții sociale dă o anumită îndreptățire și mulțumire de sine, produce o anumită suficiență care nu mai lasă loc pocăinței. Însă așa cum am mai spus și altă dată, Mântuitorul nu a venit în lume pentru a aduce încă un alt sistem social sau un set de reguli sau de maniere, fie ele și în legătură cu Dumnezeu. Ci El aduce un alt mod de gândire și de viață, modul de a fi din împărăția cerurilor. Iar aceasta începe prin pocăință.

Dreptslăvitori creștini,

Sfântul Marcu Ascetul spune că „toată felurimea poruncilor intru una se cuprinde: în porunca pocăinței”. De aceea prin pocăință începem să pregustăm din lumea aceasta Împărăția Cerurilor. Pocăința înseamnă schimbarea modului nostru de a fi și de a gândi pentru a-L putea primi pe Dumnezeu. În Apostolul care s-a citit astăzi am auzit despre Mântuitorul Iisus Hristos că se spune: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”. Iar aceea că „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?” „Părţile cele mai de jos ale pământului” reprezintă aici de fapt adâncimea sufletului omenesc, atât profunzimea și importanța lui pentru Dumnezeu, dar și goliciunea și vacuumul din el, atunci când omul este fără Dumnezeu. Prin pocăință omul se dezbracă de toate aparențele în care umbla mai înainte, și ca în povestirea „Hainele noi ale împăratului”, el primește privirea inocentă de copil și descoperă că este gol. Atunci Cel ce toate le umple se coboară la cel ce se pocăiește și îl suie „mai presus de toate cerurile”.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne pocăim și noi încontinuu, „până vom ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”. Doar atunci vom fi capabili să simțim și să trăim cu adevărat Împărăția Cerurilor încă din viața aceasta, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube