facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
© Gabriela Mihaita David

© Gabriela Mihaita David

– despre urmarea lui Hristos –

Apostolul de la Galateni 2, 16-20

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Evanghelia de la Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Dreptslăvitori creștini,

Evanghelia care s-a citi astăzi reprezintă Evaghelia duminicii după Înălțarea Sfintei Cruci și ea are ca temă urmarea lui Hristos, care se face prin lepădarea de sine, asumarea crucii și împlinirea voii lui Hristos. Iar finalul acestora este intrarea în împărăția lui Dumnezeu încă din lumea aceasta.

„Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Așadar, prima lucrare spre mântuire este lepădarea de sine. Lepădarea de sine de aici reprezintă lepădarea de faptele păcătoase egoiste care ne împiedică de la adevărata trăire. Concentrarea pe sine, egoismul și mai ales mulțumirea de sine sunt cauzele principale ale răului din lume. Ele ne împiedică de la dăruirea față de celălalt, ne împiedică de la iubirea aproapelui și implicit a lui Dumnezeu.

În același timp, lepădarea de sine nu reprezintă disprețul de sine sau ura față de propria persoană. Aceasta pentru că adevărata iubire față de noi este și măsura iubirii față de aproapele și implicit față de Dumnezeu. Iubirea apropelui ca pe sine însuși este porunca dată de Mântuitorul și ea nu poate fi îndeplinită fără o iubire de sine sănătoasă. De aceea un sine sănătos este un sine care se îngrijește de sine, dar în comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. Și invers, doar prin comuniunea cu ceilalți oameni și cu Dumnezeu ajungem la adevărata măsură a iubirii de sine.

Așadar, lepădarea de sine de care vorbește aici Mântuitorul este mai ales egoismul care însingurează și desparte de Dumnezeu și de oameni.

A doua lucrare spre mântuire o reprezintă luarea crucii proprii. Mântuitorul accentuează și spune că fiecare trebuie să își ia crucea „sa”. Aceasta se întâmplă din mai multe motive.  Pe de o parte, totul are un sens în lume și nimeni nu este împovărat mai mult decât poate duce. Pe de altă parte, crucea proprie trebuie acceptată așa cum este. Orice om are o cruce de dus, dar ea este mântuitoare doar în măsura în care este asumată. Ca să parafrazăm pe Sfinții Părinți, „ceea ce nu este asumat, nu este mântuit”. Aceste cuvinte erau folosite cu privire la lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, care și-a asumat în totalitate firea umană, pentru a o putea mântui în totalitate. Dar și omul trebuie să își asume în totalitate crucea sa, pentru a se putea mântui. Iar această cruce este în primul rând natura sa umană.

Prin natura lui, omul a fost creat în formă de cruce. Poziția lui verticală nu este întreagă dacă brațele nu sunt deschise. Pe de o parte este firesc ca omul să fie drept, să încerce să se ridice de la pământ la cer, să unească creatul cu necreatul. Pe de altă parte, aceasta nu se poate împlini decât în comuniune cu ceilalți oameni. Căci așa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu, dacă nu îl iubește și pe aproapele.

De aceea mântuirea omului se face prin mâinile deschise spre aproapele. Acestea sunt mâinele deschise din dragoste spre îmbrățișare, sunt mâinile deschide spre milostenie, sunt mâini deschise spre dăruirea celuilalt. În același timp, ele sunt și mâinile întinse la rugăciune, așa cum a fost prefigurat de Moise care și-a întins mâinile la rugăciune în forma crucii. Iar această poziție la rugăciune a fost și este folosită de-a lungul timpului și de către Sfinții Bisericii.

În același timp această poziție a corpului în formă de cruce este și una vulnerabilă. Trupul nu este apărat atunci când are brațele larg dechise. Deschis spre dragoste, el poate primi lovituri, poate fi mai ușor rănit de aproapele. De aceea suferința și durerea apar de multe ori în această lume. Dar crucea este un drum cu sens dublu: așa cum atunci când iubim, putem fi răniți mai ușor, tot la fel se poate întâmpla și invers, prin durere să ne reîntoarcem la iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu.

Vulnerabilitatea poziției corpului în formă de cruce este dată și de goliciunea lui. Iar aici mă refer la minusurile omului ca ființă creată, la îngrădirile lui care sunt fie ontologice, din ființa lui creată, fie dobândite prin lucrarea păcatului. Așadar omului suferă pe de o parte că este limitat, că nu are totul, că nu știe totul, că nu poate fi totul. Pe de altă parte, prin păcat omul adună noi și noi neputințe, care se descoperă pe măsură ce își asumă crucea. Așadar asumarea crucii reprezintă pe de o parte asumarea limitărilor ființiale ale omului, pe de altă parte reprezintă descoperirea tuturor lipsurilor omului care se înmulțesc prin lucrarea păcatului. Dar doar prin asumarea crucii, adică a acestor lipsuri, fie din natură, fie dobândite prin păcat, omul poate să-I urmeze lui Hristos.

Iar aici intervine al treilea factor prezentat de Mântuitorul în cuvintele de azi, și anume urmarea Lui ca respectare a poruncilor Lui. Așadar, crucea poate fi asumată și purtată doar prin respectarea învățăturilor Mântuitorului. Căci Însuși Mântuitorul spune „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14,21). Așa cum spune și Sfântul Marcu Ascetul: „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”.

Desigur, și respectarea poruncilor Mântuitorului ar părea o cruce. Dacă ești creștin nu trebuie să faci aia sau cealaltă, trebuie să fii bun și milostiv și toate celelalte. De multe ori, ținând poruncile lui Hritos, ca postul și milostenia, trebuie să renunțăm la anumite libertăți sau bunuri sau timp. Și toate acestea de multe ori dor, produc o suferință, o nemulțumire, uneori și revoltă față de anumite porunci, care par învechite sau demodate. Dar rolul poruncilor evanghelice nu este decât acela de a ne deschide drumul spre adevărata libertate și fericire: spre ridicarea din limitările naturii noastre create sau păcătoase. Păcatul este de fapt cel care ne limitează și prin aparenta lui dulceață ne cucerește. Însă respectarea unui stil de viață în duhul lui Hristos ne aduce adevărata bucurie spre viață veșnică.

De aceea și Mântuitorul spune în continuare: „Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui”. Pierzător pentru suflet este tot ce pare bun și frumos, dar este păcătos. Iar pierderea sufletului prin înfrânarea spre fapte bune aduce de fapt bucuria și mântuirea sufletului. Așa cum spune Cezar de Arles, „lumea este frumoasă, dar mult mai frumos este Cel care a îmbrăcat-o. Lumea este încântătoare, dar mult mai plăcut este Cel prin care ea a  fost întemeiată”. Astfel că lumea întreagă, cu toate bunătățile ei aparente, nu poate umple sufletul de bucuria adevărată, care vine doar de la Dumnezeu.

Cuvintele Mântuitorului continuă prin exprimarea clară a necesității mărturisirii: „Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri”. Pe de o parte, conținutul credinței creștine și esența vieții creștinești nu s-a schimbat de la venirea lui Hristos în lume. Aceasta se întâmplă pentru că cele două se referă la două lucruri neschimbabile: la natura divină și ființa umană. Așa cum Dumnezeu a rămas același, și omul este același. Iar nevoile lui esențiale sunt aceleași, precum și modul în care el poate primi fericirea de aici și pe cea veșnică. Lumea se schimbă însă în funcție de cunoștințele teoretice și practice pe care le are la un moment dat. De aceea și doctrina sau politica și morala ei sunt schimbătoare. Dar creștinul nu trebuie să se lase influențat de doctrine și morale efemere, care nu rămân decât pentru puțin timp, ci trebuie să se concentreze pe ceea ce este bun și frumos aici, dar care rămâne pe veșnicie. Aceasta este pentru că de fapt, Împătăția lui Dumnezeu se pregustă din lumea aceasta. Iar cuvintele cu care se încheie Evanghelia de astăzi reflectă tocmai acest lucru: „adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”.

Dreptslăvitori creștini,

Părintele Sofian Boghiu spunea despre cruce că ea „este semnul iubirii dintre noi și semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi”. Deși nu mai este considerată un element de tortură pentru creștini, luarea crucii sau mai degrabă asumarea ei are de multe ori o conotație negativă în mintea noastră. Însă așa cum orice lucru bun nu se obține fără sârguință, crucea reprezintă acea durere minimă care însă aduce adevărata bucurie și fericire. De aceea ea este și rămâne un semn de bucurie, al biruinței asupra morții, asupra patimilor păcătoase, semnul eliberării noastre.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne asumăm și să ne luăm crucea tocmai pentru a ne putea elibera de minusurile propriei naturi și a dobândi desăvârșirea, perfecțiunea și adevărata libertate răvnite atât de mult de om, dar care se pot dobândi doar prin cruce, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube