facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
© Gabriela Mihaita David

© Gabriela Mihaita David

A tutoror Sfinților

Apostolul de la Evrei 11,33,40, 12,1-2

Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă;      Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea. aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.

Evanghelia de la Matei 10, 32-35; 37-38; 19, 27-30

Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri. Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.

Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.

Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată, noi pe toate le-am lăsat şi ți-am urmat Ție. Deci, nouă ce ne va fi?“ Iar Iisus le-a zis: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând b pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni. Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi“.

Dreptslăvitori creștini,

Evanghelia care s-a citit astăzi reprezintă Evanghelia primei Duminici după Pogorârea Sfântului Duh, rânduită de către Sfinții Părinți pentru a se sărbători Toți Sfinții. Aceasta se face pentru că toți Sfinții și-au îndeplinit scopul vieții, adică primirea Sfântului Duh, așa cum am văzut în duminica trecută.

Evanghelia de astăzi nu este unitară cu privire la locul din Sfânta Scriptură de unde s-a citit, pentru că prezintă diferite cuvinte ale Mântuitorului spuse în două momente diferite, însă unitară prin mesajul pe care îl transmite, și anume renunțarea la lume, ca sistem de gândire și trăire lumesc și trecător pentru a îmbrățișa viața în Hristos ca trăire a supremei bucurii și fericiri pe care o poate primi omul în împărăția veșnică a lui Dumnezeu.

În primul rând se pune accentul pe nevoia mărturisirii lui Dumnezeu înaintea oamenilor: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”. Observăm așadar că viața și credința în Hristos nu este un lucru privat, care trebuie ținut secret de frică să nu fim judecați de ceilalți oameni. Viața creștinului este viața în biserică, și prin fiecare acțiune a lui, creștinul trebuie să fie conștient că prin faptele și acțiunile pe care le face îl propovăduiește sau îl respinge pe Mântuitorul. Desigur nu trebuie predicat ostentativ în mod apocaliptic sau sectar mereu și peste tot împărăția lui Dumnezeu prin anumite cuvinte, ci prin modul nostru de a fi sau de gândi, noi ne prezentăm celorlalți ca modele de viață creștină.

Și deși vom încerca să trăim după cea mai înaltă morală din lume, pentru că morala creștină este cea mai desăvârșită morală din câte sunt prezentate de religii sau societăți în general, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să nu ne așteptăm să primim tot binele în schimb. Mântuitorul spune: „Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei”.

Pacea pe care le-a dat-o Mântuitorul ucenicilor Săi nu este pacea înșelătoare a lumii acesteia, ci ea este pacea desăvârșită a sufletului, necondiționată de realitatea exterioară. Ea este pacea interioară prin biruința asupra patimilor egoiste și prin libertatea deplină a omului, mai presus de orice libertate gândită. Desigur că Mântuitorul Iisus Hristos nu promovează prin aceste cuvinte dezbinarea dintre rude sau oameni în general. Ci el afirmă supremația unei vieți creștinești în fața amăgirilor lumii acesteia. Tatăl și mama de care este despărțit creștinul reprezintă aici simbolurile acestui pământ din care am ieșit, pe care îl considerăm casă și masă, dar care ne desparte de viața adevărată în Dumnezeu. Așa cum fiul se desparte de părinți și pleacă cu soția lui pentru a-și întemeia o familie, tot la fel, prin viața în Hristos, creștinul se desparte de cele pământești și se unește prin Biserică cu cele cerești. Sabia despre care vorbește Mântuitorul este astfel despărțirea pe care se face între bine și rău, dintre cele bune și folositoare și cele rele și nimicitoare. Doar prin credința adevărată în Iisus Hristos și urmarea lui omul va putea discerne cu adevărat între bine și rău, va înțelege diferența dintre cele bune și cele rele.

Apoi cuvintele Mântuitorului par și mai drastice: „Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.

Încă o dată, Mântuitorul Iisus Hristos nu vorbește aici despre urârea părinților și copiilor între ei, nici chiar de dragul lui. Dar dragostea firească față de copii sau de copii nu trebuie să împiedice dragostea față de Dumnezeu și credința creștinului. Orice copil care rămâne în cuibul părintesc, fără a se maturiza și a-și alege propriul drum în viață, rămâne pentru totdeauna un copil, un neexperimentat, un inadaptat social. În acest caz, chiar dacă privim doar la nivel psihologic, dragostea prea mare a părinților față de copii și invers transformă căminul părintesc într-o colivie. Doar prin respectarea unui echilibru între iubirea față de părinți și urmarea propriului drum în viață, fiecare om se poate dezvolta armonios ca apoi să-și poată prețui cu adevărat părinții, acceptându-le și înțelegându-le neajunsurile ca limitări inerente oamenilor.

Mai departe, Mântuitorul spune că „cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”. Adică deși se vorbește despre o urmare personală a lui Hristos, toate acestea se petrec în lume, în societate. Adică omul trebuie să își asume viața în Hristos în mod liber și personal, dar aceasta îi va afecta în mod nemijlocit relațiile cu ceilalți, modul în care el se raportează la ceilalți oameni. Credința și viața creștină în general este o asumare a fiecărui credincios în parte a unui alt mod de relaționare cu ceilalți, a adevăratului mod de raportare la ceilalți.

Evanghelia care s-a citit astăzi nu este adresată doar monahilor sau preoților care s-au dedicat cu totul lui Dumnezeu. Ci ea este pentru fiecare om în parte, căci fiecare trebuie să învețe noul mod de a gândi și trăi spre veșnicie, pentru a putea dăinui. Și doar modul de gândire și trăire în Duhul Sfânt în mijlocul Bisericii permite aceasta.

Desigur sunt unii oameni care se dedică întru totul lui Dumnezeu. Pentru unii ca aceștia, Sfântul Apostol Petru întreabă: „Iată, noi pe toate le-am lăsat şi ți-am urmat Ție. Deci, nouă ce ne va fi?“ Iar Iisus le-a zis: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, … veţi şedea … judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni”.

Deci Sfinții, care din iubire pentru Dumnezeu au urmat Mântuitorului și au lăsat întru totul modul de gândire și trăire lumesc, pot ajunge să înțeleagă sensurile lumii, fiind în măsură să fie judecătorii lumii. Bunurile pe care le va primi în schimb omul în viața veșnică nu sunt bunuri materiale, țarini sau case sau bogații, ci acestea sunt simboluri pentru împlinirea desăvârșită a omului, atunci când omului nu îi va lipsi nimic și se va putea bucura cu adevărat de toate.

Evanghelia de astăzi se încheie cu cuvintele „și mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi“. Aceasta înseamnă că aceeași mântuire de care s-au bucurat apostolii acum două mii de ani și toți sfinții din trecut, este destinată tuturor celor care se mântuiesc.

Dreptslăvitori creștini,

Primirea Sfântului Duh și sfințenia în general nu este doar pentru niște oameni anume, ci pentru noi, pentru fiecare. Dumnezeu nu ne tratează cu jumătăți de măsură. El spune „fiți sfinți, precum Tatăl Meu sfânt este!” De aceea fiecare creștin și om în general este dator să se sârguiască să înțeleagă și să trăiască o viață sfântă în Biserică.

În acest sens, aș dori să vă pun la inimă câteva cuvinte spuse de Părintele Simeon Kraiopoulos, un mare duhovnic contemporan: „Lasă cele pe care ți le dorești, urmează-i lui Hristos și primește toate pe care ți le dă, care sunt infinit mai bune și mai adevărate și, înainte de toate, aduc mântuirea… Și dacă începi să simți purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este de neconceput apoi să uiți acest lucru sau să scazi în intensitate. Atunci, alergi, urmezi Domnului. Dar este nevoie să te hotărăști să fii al lui Hristos”.

Deci să ne hotărâm și noi să fim ai lui Hristos, nu doar creștini cu numele, ci adevărați purtători de Duhul Sfânt și lucrători ai rugăciunii și faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea tuturor. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube