facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
pilda-semanatorului-copy

© Gabriela Mihaita David

Parabola Semănătorului

Apostolul Duminicii a 21-a după Rusalii

Galateni 2,16-20

Știind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înșine păcătoși, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăși ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci, eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Şi viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuși pentru mine.

Evanghelia Pildei semănătorului

Luca 8,5-15

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și pasările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatra și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Și alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Și alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Și ucenicii lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzuta între spini sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția, și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inima curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă”( Luca 8, 5-15)

Dreptslăvitori creștini,

Pilda semănătorului care s-a citit în această Duminică ne cheamă să facem lucrător cuvântul lui Dumnezeu. Ea reprezintă una dintre cele mai frumoase și aparent simple analogii cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. În ciuda cuvintelor simple cu care sunt îmbrăcate, ideile desprinse din ea sunt o lumină de nepreţuit pentru viața duhovnicească a creştinului. Fiecare cuvânt își are rolul său, fiecare ascunde înțelesuri tainice ale vieții.

Acesta este de fapt și rolul parabolei: ea exprimă prin cuvinte simple adevăruri sublime, greu de înțeles.  De cele mai multe ori parabola descrie evenimente aparent obișnuite din viața omului. Dar aceste istorisiri simple transpun filosofii de viață veșnică. Parabolele nu s-au spus doar pentru o elită, doar pentru puțini oameni. Dar deși s-au predicat în fața întregii lumi, ele au fost înțelese doar de puțini oameni. Aceasta s-a făcut tocmai pentru ca doar oamenii ce se străduiesc să poată să le înțeleagă și să se le transpună în viață atunci când sunt pregătiți. Ceilalți vor privi, dar nu vor vedea, le vor auzi, dar nu le vor înțelege, tocmai pentru a nu le fi spre mai mare osândă și pentru a nu disprețui apoi din neștiință lucruri pe care nu le înțeleg. De aceea, în înțelepciunea Lui, Mântuitorul Iisus Hristos vorbește deseori în parabole, adresându-se de fapt tuturor oamenilor, chemându-i pe fiecare în funcție de creșterea lui duhovnicească.

De aceea și semănătorul din cuvântul citit aruncă sămânța lui peste tot. El nu face o triere inițială, ignorându-i pe oamenii care nu ar merita. Dumnezeu oferă fiecărui om șansa de a-L cunoaște. Așa cum spune Apostolul, El ne-a iubit și a murit pentru noi, pe când noi încă eram păcătoși (Ro. 5,8). Locurile unde cade fiecare sămânță reprezintă nu atât datul fiecărei persoane, ci disponibilitatea fiecărui om de a răspunde chemării dumnezeiești.

Astfel, sămânța căzută lângă drum și călcată în picioare reprezintă omul care primește fără luare aminte cuvântul lui Dumnezeu. El tratează viața duhovnicească cu ușurătate, ca pe un obiectiv marginal, fără greutate în inima lui. De aceea și păsările cerului mănâncă sămânța din inima lui. De obicei simboluri pozitive, asociate cu îngerii, păsările devin aici chipuri ce îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Ele reprezintă de fapt toate acele credințe mici și mărunte ale omului, superstiții și credințe străine, yoga și altele asemenea, care deși hrănesc nevoia de ascendent a omului, nevoia de viață spirituală, de ridicare la cer, răpesc de fapt adevărata credință în Dumnezeu. Acești oameni nu sunt neapărat cei ce și-au pierdut credința prin ateism sau râncezeală duhovnicească, ci și toți acei oameni care, poate deși merg câteodată la biserică, nu reușesc să Îl cunoască pe Dumnezeu, nu se deschid cu adevărat pentru viața nouă oferită de Hristos.

Sămânța căzută pe piatră îi descrie pe cel care ascultă la început cu înverșunare cuvântul lui Dumnezeu, dar care îl leapădă la fel de ușor la primele încercări. Astfel de oameni acceptă la început ușor credința, așteptând în același timp un câștig ușor și imediat. Ei se mișcă în funcție de beneficiile pe care le obțin, nu neapărat materiale, ci și spirituale. Ei sunt oamenii care așteaptă semne și minuni ca să creadă, oameni care trăiesc credința ca pe o exaltare emoțională, fără rădăcini adânci în cunoașterea credinței. De aceea ei se risipesc la primele încercări care vin. Piatra reprezintă încercările din partea lumii, tăria reprezentată de ireversibilitatea materiei care nu se schimbă decât la focul adevăratei credințe și trăiri în Dumnezeu. Ea este lumea resimțită ca piatră de cel ce trăiește credința fără a fi cu picioarele pe pământ. Pentru aceștia, care prea repede vor să zboare, și soarele, care de fapt e de cele mai multe ori simbolul dumnezeirii, îi arde aici pe cei puțini credincioși, dar semeți. De aceea doar o credință puternică, antrenată în fapte bune și care stă dreaptă în fața încercărilor poate cu adevărat să se bucure de Dumnezeu, fără a fi ars de măreția Lui. O asemănare ar fi cuvântul lui Dumnezeu care îl avem în Sfânta Scriptură, care imediat arde dacă i se dă foc. Același cuvânt însă, trăit și incorporat în viața și gândirea credinciosului va dăinui veșnic, și nici măcar porțile iadului nu îl va putea distruge.

Sămânța căzută în locul spinos îi reprezintă pe toți cei care, deși se consideră creștini, nu fac cele ale creștinismului. Un astfel de om deși se numește creștin, nu merge regulat la biserică, nu se roagă, nu face regulat milostenie. Aici se invocă diferite motive ca lipsa de timp, lipsa de distracție sau aparenta plictiseală și monotonie din viața bisericii. Sunt cei despre care Mântuitorul spune că „aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția, și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc”. Nu că bogăția sau plăcerea ar fi rele, ci grijile doar pentru ele sunt păcătoase.

În fine, sămânța care a căzut pe pământul cel bun reprezintă pe fiecare om care răspunde chemării lui Dumnezeu și lucrează cuvântul Lui, fiecare după putința lui. Vedem că Mântuitorul face câteva detalii importante care ne ajută să înțelegem de ce doar unii oamenii reușesc să răspundă chemării Lui. În primul rând aceștia au o „inimă curată și bună”. Aceasta înseamnă că oamenii care se feresc de păcat și fac fapte bune sunt mai capabili să asculte și să rodească cuvântul lui Dumnezeu. În același timp, cuvântul lui Dumnezeu o dată auzit, trebuie păstrat ca să „rodească întru răbdare”. Aceasta înseamnă că de multe ori noi nu înțelegem ceea ce auzim sau ceea ce facem în Biserică, dar totuși trebuie să facem mai departe, neuitând faptul că Dumnezeu nu lasă pe nimeni neauzit, și ne va lumina la timpul potrivit. Și orice om știe că tot lucrul bun se obține doar cu osteneală și răbdare.

Dreptslăvitori creștini,

În această Duminică se face și pomenirea Sfinților Părinți care au participat la Sinodul 7 Ecumenic. Acest sinod a avut loc la Niceea în anul 787 și a restabilit cultul sfintelor icoane. Atunci s-a consfințit adevărul că „cinstirea icoanei trece la arhetipul ei”, adică cinstirea nu se adresează materiei din care este confecționată icoană, ci se înalță către Persoana care este reprezentată pe ea. Aceasta se întâmplă pentru că de la început omul o fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar în Iisus Hristos, Dumnezeul cel nevăzut a primit chip. Aceasta se mai întâmplă și pentru că de fapt toți suntem chemați la măsura asemănării cu Dumnezeu, iar Sfinții pe care îi cinstim primesc caracteristicile dumnezeirii. Prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, creștinii au de fapt posibilitatea unirii cu Dumnezeu, lucru vizualizat în icoană.

Cu alte cuvinte putem spune că semănătorul care a ieșit să semene sămânța sa este Dumnezeu care îndumnezeiește cu dumnezeirea Lui. El îşi iese din Sine, Se deschide către om şi pune în el arvuna trăirii Sale. Dumnezeu Se împarte şi Se împărtășește omului. Sămânța Sa este Fiul Său, este Iisus Hristos, Dumnezeu ce cade pe pământ pentru ca sămânța hristoşilor (adică a creștinilor) să se înmulțească. Așa cum sămânța care are viață trebuie sa se unească cu pământul care o absoarbe şi o transformă și o multiplică ca să aducă roadă, tot la fel şi Dumnezeu se unește întreg cu omul şi se împărtășește prin Sfânta Împărtășanie în mod complet fiecăruia, pentru ca orice om să fie ca El. Nu este de mirare că sintagma „Dumnezeu Se face om, pentru ca omul să devină dumnezeu” apare ca un laitmotiv în Biserică, fiind folosită repetitiv de către sfinți.

Dumnezeul cu nume de Iubire, atunci când creează, nu poate face decât ceva similar Lui, decât ceva menit să fie ca El. Dumnezeu îşi iese din Sine şi creează oameni meniți să se întoarcă la El. Persoanele divine creează persoane umane capabile şi dornice de comuniune totală dar neamestecată între ele şi împreună cu Dumnezeu. Ospățul Împărăției Cerurilor reprezintă veșnica împărtășire de iubire, dăruirea totală şi completă a unor persoane divine şi umane, diferite prin esență, dar împărtășind același gând şi aceeași simțire, mișcându-se de aceeași voință. Aceasta se întâmplă cu cei care au rodit însutit.

Să ne învrednicească bunul Dumnezeu să putem primi și noi Cuvântul Lui și să Îl facem lucrător întru noi, ca și noi să mărturisim împreună cu Sfântul Apostol Pavel că „ nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”. Așa să ne ajute Dumnezeu spre slava Sfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin.

Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube