Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
© Gabriela Mihaita David

© Gabriela Mihaita David

– a dregătorului bogat –

Dreptslăvitori creştini,

Evanghelia care s-a rânduit de către Sfinții Părinți să se citească astăzi prezintă evenimentul despre „un oarecare” preocupat de mântuirea sa. Ea reprezintă atât un îndemn pentru lucrarea faptelor bune, dar și încredințarea că doar lăsarea în voia lui Dumnezeu poate cu adevărat să îl mântuiască pe om.

Sfântul Evanghelist Luca începe această scurtă istorisire din viața Mântuitorului simplu și spune „În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat: ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” O astfel de întrebare însă nu este pusă doar într-o anumită vreme, ci ar trebui să fie în gândul fiecărui om. Se spune „un om oarecare” pentru că de fapt fiecare om trebuie să își pună această întrebare. Din păcate se observă că oamenii sunt tot mai interesați de aici și de acum, fără a se gândi la veșnicie, fără a lua în considerare faptul că doar faptele bune făcute aici și acum îi vor permite omului o viață veșnică în fericire. De aceea și Sfântul Apostol Ioan îndeamnă „nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume…, pentru că lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2,15,17).

Mulți se străduiesc acum să aibă o casă, o mașină, să își întemeieze o familie, dar puțin se mai gândesc cu adevărat la mântuire. Tânărul din Evanghelie a avut însă intuiția să priceapă că nimic din acestea nu sunt mai importante decât mântuirea. Și deși el era bogat și nu suferea lipsuri, totuși nu era împlinit. Averea lui nu suplineau golul din inima lui, căutarea sufletului lui. Aceasta se întâmplă pentru că omul, fiind creat după chimul și asemănarea lui Dumnezeu cel nemăsurat și atotcuprinzător, nu dorește decât ceea ce este nemăsurat și atotcuprinzător. De aceea oricât de multe ar deține omul în lumea aceasta, niciodată nu va fi mulțumit, niciodată nu va fi împlinit. Doar prin unirea și împărtășirea din Dumnezeu cel nelimitat și atoatedătător, „dorirea cea adevărată”, omul își va găsi pacea și împlinirea.

Auzind întrebarea pusă, Mântuitorul răspunde tot cu o întrebare. La început îi reproșează tânărului de ce Îl numește bun, pentru că acest atribut îi revine de fapt doar lui Dumnezeu, El fiind singurul cu adevărat bun. În acest sens, Părintele Rafail Noica spune că de fapt „tot Vechiul Testament mărturisește că nimeni, dar absolut nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu, nimeni nu a găsit sfințenia, nimeni nu a găsit slava lui Dumnezeu, nici viața vecinică, toți suntem robi morții”. De aceea și Mântuitorul Iisus Hristos îi face acestui tânăr referință la Vechiul Testament: „Cum citești în el?” Aceasta tocmai pentru ca acest om oarecare, și de fapt fiecare creștin trebuie să știe că este dator să facă binele, și încă din tinerețe. Dar binele vrea să îl facă orice om, indiferent de religie. Faptele bune sunt fapte ale legii naturale și ele sunt pentru toată lumea, și chiar și ateii le fac instinctual. „Poruncile: să nu faci desfrănare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” sunt văzute de toată lumea ca naturale sau normale. Și deși sunt naturale și normale, ele nu sunt de la sine înțeles. Și mai ales în ziua de azi observăm cum astfel de lucruri care mai demult păreau naturale și normale, sunt considerate sau mai degrabă desconsiderate azi chiar și de către unii creștini. Deși de fapt, orice om este dator să le păzească din tinerețe, așa cum și tânărul din istorisire face. Tocmai pentru că ele, deși naturale și normale, nu sunt neapărat o realitate în viața omului, și acest tânăr din Evanghelie este privit cu drag de către Mântuitorul (așa cum adaugă Sfântul Apostol Marcu, 10,21).

Și totuși mai rămâne ceva. Chiar dacă fapte bune sunt atât de importante pentru o viață normală, ele sunt necesare mai degrabă pentru ca omul să poată facă pasul următor: să vândă tot ce are pentru a da săracilor și a obține „comoară în ceruri”, iar apoi să îl urmeze pe Hristos.

Milostenia poate că nu îi lipsea acestui tânăr, pentru că el respecta Legea Veche care presupunea și zeciuiala. El făcea poate mai mult chiar decât fac unii creștini din ziua de azi, care nici măcare a zecea parte din ceea ce primesc, nu o dăruiesc mai departe. Ca și acestor creștini, tânărului din Evanghelie îi lipsea milostenia ca mod de a trăi. Aceasta se întâmplă pentru că bogăția în sine nu reprezintă efectiv o piedică în calea mântuirii, pentru că există mulțime de exemple de oameni, care nu au fost împiedicați de bogăție nu doar să se mântuiască, ci chiar să devină sfinți. Ci problematică este bogăția ca agonisire, ca autosufiență și mulțumire de sine. În acest sens, fiecare este sau se consideră pe sine a fi mai mult sau mai puțin bogat, deși fiecare poate se vaită de sărăcie cumplită. De aceea și ucenicii se miră: „atunci cine poate să se mântuiască?”

Așa cum spune și Părintele Rafail Noica, de fapt „în fiecare din noi trăiește un bogătaș, fiecare crede că are mai nu-știu-ce decât altul: fie că se referă la educație, fapte bune sau chiar la modul în care arată. Și astfel omul se mândrește cu acestea… Și deși acestea sunt nimic în fața vieții veșnice, prin mândrie omul nu mai lasă să intre harul lui Dumnezeu în inima lui.”

De aceea și tânărul din Evanghelia de astăzi s-a întristat, pentru că de fapt el lucra faptele bune nu ca apropiere de Dumnezeu și de ceilalți oameni, ci ca agonisire și îndreptare în fața Legii. Pentru aceasta este atât de greu să intre omul în Împărăția cerurilor.

Mântuitorul însă oferă o speranță și spune că „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Deci tocmai lăsarea în voia lui Dumnezeu îl poate face pe om să își schimbe modul de existență ca dăruire către ceilalți și trăire a gândului lui Dumnezeu.

Dreptslăvitori creştini,

Ca de multe alte ori, observăm că Mântuitorul pune foarte mult accent pe lucrarea faptelor bune, dar mai ales pe lucrarea milosteniei. Aceasta este pentru că prin milostenie, omul se face Dumnezeu pentru celălalt, Singurul care de fapt dăruiește. Dumnezeu este cel bogat în daruri, Cel care doar din iubire a creat lumea și care din iubire pentru lume S-a dat pe Sine Însuși pentru viața lumii. Oricum omul nu are nimic de la sine sau care să nu fi primit la rândul său. De aceea și alipirea de avuții este un lucru care se va pierde, pentru că nici măcar trupul sau sufletul omului nu îi aparțin lui, ci lui Dumnezeu, care le-a creat. De aceea milostenia este de fapt recunoașterea omului ca făptură creată de Dumnezeu nu spre însingurare și agonisire, fie ea de fapte bune, ci spre comuniune în dăruire.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ajungem să înţelegem că milostenia reprezintă de fapt adevăratul mod de viață al omului și că doar prin practicarea milosteniei și urmarea lui Hristos ca înțelegere a voinței Lui, a gândului Său și a trăirii modului lui de fi vom ajunge la plinătatea trăirii umane adevărate spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube