facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
© Gabriela Mihaita David

© Gabriela Mihaita David

– despre îndrăznirea în cuvântul lui Dumnezeu  –

Apostolul de la I Corinteni 3, 9-17

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

Evanghelia de la Matei 14,22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Dreptslăvitori creștini,

Evanghelia care s-a citi astăzi reprezintă Evaghelia duminicii a 9-a după Rusalii și ea ne prezintă minunea mergerii pe mare a lui Iisus. Această Evanghelie este una plină de înțelesuri duhovnicești, pentru că prezintă nu doar o minune a Mântuitorului asupra lumii înconjurătoare, ci mai ales modul de conlucrare care trebuie să existe între om și Dumnezeu, atunci când biserica și omul în general este împresurat de primejdii sau ispitele acestei vieți.

Observăm mai întâi că Iisus își lasă singur ucenicii pe mare, sau mai degrabă îi silește să intre în corabie, iar El se suie în munte să se roage în singurătate. Pe de o parte, silirea ucenicilor de a urca în corabie și aparenta lipsă a Mântuitorului din preajma ucenicilor reprezintă formarea bisericii și intrarea credincioșilor în ea, dar și aparenta lipsă a Mântuitorului din lume, care s-a urcat la cer, și aparent nu mai este în preajma ucenicilor sau în Biserică.

Acest moment este unul deosebit de important pentru viața omului în Biserică. De cele mai multe ori, la începutul vieții duhovnicești, omul este covârșit de har, simte harul care izvorăște din Biserică. Cu trecerea timpului, apar însă ispite, apar încercări, „corabia din mijlocul mării se învăluie de valuri”. Și până și „vântul este împotrivă”. Toate acestea sunt problemele vieții, prigoanele din lume. Fie că se referă la lupta împotriva Bisericii în general, fie că se referă la încercările din viața fiecărui om în particular, aceste ispite par să ne scufunde, par să aducă moartea. Și nu neapărat că marea, adică lumea este problema, dar mai ales „vântul era împotrivă”. Vântul este duhul veacului acestuia care totdeauna suflă împotriva Bisericii și a credincioșilor, tot timpul se împotrivește și îl împresurează pe om din toate părțile, poate, poate îl va înfricoșa de moarte.

Totuși noi suntem în corabie, și chiar dacă Hristos s-a urcat pe munte, adică s-a înalțat la ceruri, El tot este purtătorul de grijă al Bisericii în general, și al fiecărui om în particular. Această purtare de grijă a Lui este socotită de multe ori fantasmă, așa cum și ucenicii din Evanghelia de azi au crezut despre El că este o nălucă.

Faptul că Iisus a venit abia „la a patra strajă din noapte”, arată răbdarea pe care trebuie să o avem în necazuri. Marea și vântul sunt înfricoșătoare, prigoanele din lume și duhul acestui veac vor să ne înspăimânte, dar totul este de fapt în mâna lui Hristos, și nimic nu se petrece fără știrea lui, și mai ales, fără un scop anume.

Noaptea reprezintă în general timpul în care necazurile se înmulțesc, în care totul nu mai este atât de clar, în care și Dumnezeu pare nălucă. De aceea și omul, chiar în biserică fiind, se tulbură, tocmai pentru că se simte părăsit și uitat.

Dar tocmai atunci când omul se simte la capătul puterilor, vine Iisus la el, ca „umblând pe mare”. Ca de fiecare dată, și această minune a Mântuitorului este făcută doar pentru că este nevoie. Mântuitorul nu este un scamator care vrea să impresioneze oamenii, nu este ca diavolul care prin fascinație și putere vrea să îl subjuge pe om. Ci Iisus este Dumnezeu care din iubire vrea desăvârșirea în libertate a omului. De aceea și cuvintele Lui au fost: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”. Tocmai pentru că în relația cu Dumnezeu, omul trebuie să fie fără teamă, trebuie să îndrăznească să se apropie cu iubire de El, așa cum și Dumnezeu din iubire S-a coborât și S-a făcut om, îndurând chiar și moarte pe cruce. Iubirea lui Dumnezeu pentru om și îndrăznirea omul de a intra în relație cu El pot aduce adevărata libertate a omului, îl pot face pe om să treacă de limitările acestei lumi, îndiferent că vorbim de lichiditate, materialitate, timp sau spațiu. Mergerea pe mare reprizintă tocmai această libertate a omului asupra materiei, care se revarsă asupra oamenilor care cred și îl ascultă pe Iisus, așa cum s-a întâmplat și cu Petru.

Având iubire înflăcărată față de Mântuitorul, Petru cere să meargă pe apă. El ascultă cuvântul Mântuitorului și îndrăznește să devină ca el: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino.” Pe de o parte observăm îndrăzneala de care trebuie să dăm dovadă în relație cu Dumnezeu, îndrăzneală care apare proporțional cu dragoste față de Dumnezeu. Pe de altă parte, trebuie să fim și statornici în această dragoste, pentru că atunci când Petru l-a pierdut din ochi pe Hristos, și s-a uitat că „vântul este puternic”, atunci s-a înfricoşat şi a început să se scufunde în mare.

Petru a urmat cu îndrăzneală, dar și cu smerenie cuvântul lui Hristos, pentru că Hristos a spus „Îndrăzniți!” și apoi „Vino!”. Deci Petru nu făcea decât ascultare. Și tocmai din marea lui smerenie și îndrăzneală către Hristos a devenit și el ca Hristos mergând pe mare. În același timp, doar când și-a luat privirea de la Cel de care făcea ascultare, uitându-se la puterea duhului acestei lumi, la curentul timpului acestuia care acum este și mâine dispare, care doar tulbură vremelnic lumea, fără a avea putere cu adevărat, doar atunci a început să se scufunde. Un pescar care desigur știa să înoate, acum se scufunda, înfricoșat fiind de un vânt. Aceasta se întâmplă când omul se axează pe puterea lui. Atunci când avea privirea la Hristos și îi asculta voia, Petru mergea pe apă. Pierzându-L însă pe Hristos din vedere, pe Dumnezeu din gândul lui, omul rămâne cu forțele lui, neputincios în fața necazurilor. De aceea primejdia de moarte iar a apărut. Observăm așadar că primejdia și necazurile în general reapar ori de câte ori ne întoarcem privirea de la Dumnezeu, când nu îi mai urmăm voia. Și atunci începem iarăși să fim în pericol de moarte.

Iar ciclul acesta se repetă de multe ori în viață. De multe ori avem necazuri și atunci ne aducem aminte de Dumnezeu și ne rugăm Lui să ne ajute. Dar de foarte multe ori, atunci când iarăși ne merge bine uităm să ne mai rugăm intens lui Dumnezeu, uitând să îi mai facem voia. Și tocmai de aceea apar iarăși și iarăși necazuri. Dar ca și Petru în Evanghelia de azi, trebuie iarăși să ne întoarcem la Dumnezeu și să spunem „Doamne, scapă-mă!”. „Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Observăm așadar că Iisus mereu se grăbește să ne ajute, noi doar trebuie să ascultăm de voia Lui și să avem credință statornică în El. Căci El a spus la cina cea de taină: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”

Dreptslăvitori creștini,

Cuvintele care s-au citit la Apostolul de azi sunt printre cele mai frumoase cuvinte despre om în epistolele pauline. Sfântul Apostol Pavel le spune prin altele corintenilor: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.” Din acestea înțelegem marea vrednicie pe care o are chiar și trupul omului în fața lui Dumnezeu, pentru că omul, trup și suflet este destinat îndumnezeirii și umplerii de slavă dumnezeiască. Nu că trupul ar fi de rang doi în raport cu sufletul, ci că omul întreg, trup și suflet, este templul lui Dumnezeu.

De aceea, prin trup și suflet omul trebuie să îl caute pe Dumnezeu și să Îi facă voia, putând astfel să treacă peste vicisitudinile acestei vieți, să nu se scufunde ăn suferințe sau necazuri, și mai ales, să nu ia seama la modele acestei vieți, politice, filosofice sau culturale, care se schimbă ca vântul și care îndepărtează de Dumnezeu.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne întărească să avem încredere în Cuvântul lui Dumnezeu și să îl urmăm cu credință, ținându-ne mintea și privirea la Hristos, care ne izbăvește din nevoile și necazurile lumii acesteia învolburate, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube