facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
© Gabriela Mihaita David

© Gabriela Mihaita David

Apostolul de la I Corinteni 6, 12-20

Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Evanghelia de la Luca 15,11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Dreptslăvitori creștini,

Evanghelia care s-a citit astăzi reprezintă a doua Evanghelie din Perioada Triodului care cuprinde cele zece săptămâni de pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului și care sunt pline de învățăminte pentru creșterea noastră duhovnicească.

Evanghelia citită astăzi este cunoscută mai ales sub denumirea de Evanghelia Fiului Risipitor, deși ea mai are și alte denumiri ca: Evanghelia celor doi fii sau a fiului pierdut sau a tatălui milostiv, etc. Multitudinea de denumiri arată complexitatea acestei pilde rostite de Mântuitorul, ea fiind și cea mai lungă pildă care s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Ca de cele mai multe ori, Evanghelia începe foarte simplu: „Un om avea doi fii”. După cum se poate ușor presupune, tatăl din Evanghelie este imaginea lui Dumnezeu. Și totuși Dumnezeu se numește aici om, pentru că El chiar a devenit om în persoana lui Iisus Hristos. Mai mult, prin aceasta înțelegem că dacă modul de viețuire uman nu îi este străin lui Dumnezeu, modul de viață al omului trebuie să își aibă modelul în modul de ființare al Sfintei Treimi. În relația noastră cu semenii trebuie să avem ca model relația pe care o au Personale Sfintei Treimi între ele și cu lumea.

Cei doi fii ai Omului reprezintă însă omul ca totalitate. Sunt doi, pentru că natura umană este împărțită în multitudinea oamenilor, dar și pentru a arăta ca omul are tot timpul posibilitatea alegerii, posibilitatea să facă bine sau rău. O altă posibilitate de mijloc, cum ar vrea poate mulți, de fapt nu există.

Iar fiul mai tânăr îi cere tatălui său partea de avere. Acest om este mai tânăr, pentru că păcatul apare totdeauna mai târziu, pe matricea creată bună de către Dumnezeu. El apare ca o alegere greșită, iar cei care fac păcatul sunt tineri, adică fără experiența vieții, nu prea sunt copți la minte, cum ar spune românul, nu gândesc în perspectivă sau gândesc doar într-o perspectivă limitată.

De aceea un astfel de tânăr face lucruri necugetate. El îi cere tatălui său partea de avere înainte de vreme. Prin aceasta observăm că una dintre cele mai importante caracteristici ale păcatului este nerăbdarea. Fiul acesta își va fi căpătat partea de avere la timpul potrivit. Faptul că el se gândește la bani în defavoarea relațiilor cu ceilalți, face ca el cu timpul să nici nu își mai suporte propria familie și să fugă „într-o țară îndepărtată”. Aceasta se întâmplă pe de o parte pentru că păcatul în general strică relațiile cu semenii, îndepărtându-l, izolându-l și însingurându-l pe om, dar și pentru că cel ce face păcatul nu poate suporta prezența celor buni în preajma lui.

Dar vedem că resursele din care se hrănește păcatul sunt epuizabile, sunt efemere. Prin natura sa, omul caută infinitul, care nu poate fi niciodată împlinit prin poftele și păcatele trecătoare. Iar prin păcat și prin risipa lui, acest fiu a ajuns să fie sclav și slujitor la porci. Prin aceasta înțelegem că necazurile care ne vin, nu vin ca urmare a pedepsei divine, ci tocmai din lipsa protecției Tatălui Ceresc. Omul ajunge la sărăcie printr-o viața care prin înfăptuirea păcatului refuză prezența lui Dumnezeu în ea. Micimea de suflet și împuținarea duhovnicească sunt principalele cauze pentru sărăcia materială și suferințele trupești.

Plecând într-o țară străină, fiul cel tânăr și-a „risipit toată averea, vieţuind în desfrânări”. Țara străină reprezintă aici locul de îndepărtare de familie și de viețuirea cea dreaptă, locul în care pare că se manifestă libertatea omului și în care parcă Dumnezeu nu există. Țara străină este locul în care de fapt omul se înstrăinează pe sine, își uită originea lui, familia lui, demnitatea lui spirituală și națională. Pe scurt, omul uită de sămânța dumnezeirii sădită în ființa lui. De aceea risipirea averii în desfrânări reprezintă tocmai risipirea și slăbirea facultăților dumnezeiești din om prin păcat. Desfrânarea, ca esență a oricărui păcat, ca trădare a lui Dumnezeu și a propriei naturi umane, produce risipirea și descompunerea ființei umane, dezumanizează și batjocorește omul în esența lui.

Atunci când ajunge să își conștientizeze această stare în care se află, în care de fapt fiecare om se află, fiul își aduce aminte de viața de dinainte, de faptul că până și slugile din casa tatălui său o duc mai bine decât el, în starea în care se află acum. El trece peste rușinea de care probabil că mai înainte era cuprins și își descoperă stare și sărăcia spirituală.

Văzând această stare în fiul care se reîntorcea acasă, tatăl însuși mai vârtos aleargă în întâmpinarea lui și „îi cade pe grumaji și îl sărută”. Prin aceasta înțelegem că în lucrarea pocăinței este nevoie de smerenie, adică de conștientizarea adevăratei sărăcii spirituale, împreunată cu dorința și mișcarea spre Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu însuși să coboare și să alerge spre noi pentru a ne îmbrăca în haina virtuții, pentru a ne îndruma pe calea cea bună și pentru a ne da stăpânirea Lui. Haina pe care a primit-o fiul reprezintă haina îndumnezeirii pe care o îmbracă drepții. Încălțămintea din picioare este protecția lui Dumnezeu prin care credinciosul care se pocăiește calcă peste patimile care nu îl mai pot vătăma. Iar inelul din deget este de fapt jugul cel ușor al lui Hristos, care deși este cătușă pentru un deget, arătând legătura lui cu Dumnezeu, reprezintă de fapt libertatea și stăpânirea lui Dumnezeu, dobândită prin pecetluirea cu Duhul Său cel Sfânt.

Vițelul cel gras și înjunghiat reprezintă Sfânta Împărtășanie care se dă oricărui păcătos care se pocăiește și care este hrana de veselie a credincioșilor. Doar cei care se cred drepți, dar sunt invidioși pe frații care se pocăiesc și primesc acest banchet, se țin departe din înfruptarea cea de viață dătătoare.

Aparent inexplicabil și egoist, gestul fratelui cel mare de a nu participa la banchet și a se răzvrăti la rândul său împotriva tatălui său, este gestul fiecărui credincios care, mai mult sau mai puțin, se crede special sau singurul demn de ospățul divin. Fratele cel mare devine astfel pildă pentru toți cei care nu pot înțelege risipa de bunătate a lui Dumnezeu pentru fiecare suflet, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru ca fiecare păcătos să aibă șansa să se întoarcă la El. Iedul pe care îl dorea fiul cel mare reprezintă micile scăderi pe care unii și le îngăduie sau poate amânarea din prea multă evlavie a hranei celei bogate a Sfintei Împărtășanii.

Dar tocmai aceasta este minunea, că orice păcătos care se pocăiește este o înviere din moartea păcatului, iar minunea întoarcerii unui om la Dumnezeu este mai mare decât orice altă minune, pentru că ea reprezintă învierea spirituală a omului.

Dreptslăvitori creștini,

În Apostolul care s-a citit astăzi, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuiește să fugim de desfrânare, pentru că „trupul nu e pentru desfrânare”, ci el este „templu al Duhului Sfânt”. De aceea toți oamenii sunt chemați la comuniunea cu Dumnezeu prin post, rugăciune, înfrânare și fapte bune, făcându-se astfel purtători de Dumnezeu. De aceea Apostolul și spune: „Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate, dar Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte.” Aceasta se întâmplă pentru că amândouă, și pântecele cu pofta lui, cât și bucatele sunt efemere. Ele ne pot hrăni doar în viața aceasta și doar până la un anumit punct. Însă hrana noastră adevărată care rămâne pe veșnicie este hrana duhovnicească de pocăință și de fapte bune, de milostenie și rugăciune, de înfrânare și cumpătare. Prin acestea ne și pregătim de Sărbătoarea Învierii în timpul Postului Mare, dar și în fiecare zi și mai ales duminica, atunci când primim Sfânta Împărtășanie ca „merinde pe cale” și întărire pe drumul mântuirii, dar și ca pregustare a vieții veșnice.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înțelegem și noi pocăința ca înviere din moartea păcatului, mișcându-ne astfel spre Dumnezeu și pregustând din viața veșnică, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin.

© Ieromonah Athanasie Ulea

facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube