Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
© Gabriela Mihaita David

© Gabriela Mihaita David

– Prezentare susținută în cadrul Serii de prezentare a Parohiei Ortodoxe Române din Chemnitz și care a avut loc în data de 28 octombrie 2015, în Comunitatea Evanghelică Sf. Matei din Chemnitz –

Tema din această seară este una vastă și importantă pentru orice creștin, pentru că rugăciunea în particular și viața spirituală în general reprezintă starea noastră de creștini.

Pentru a înțelege însă mai bine această temă, voi încerca să explic la început ce înseamnă de fapt aceste trei lucruri, ce anume se înțelege prin rugăciune, spiritualitate și biserică.

Și aș porni de la termenul de biserică. Termenul de „biserică” din limba germană provine de la cuvântul grecesc „kiriakon”. Acesta înseamnă mot-à-mot „ce aparține Domnului” și reprezintă biserica principală dintr-o mănăstire, în care se sărbătoresc slujbele duminica și în sărbători de către toți monahii ce aparțin comunității monastice respective. Însă biserica nu este doar o clădire, ci ea reprezintă de fapt noul popor ales al lui Dumnezeu, poporul care aparține Domnului.

Pe lângă aceasta, în Sfânta Scriptură a Noului Testament mai găsim și alte imagini sau simboluri ale Bisericii.

În primul rând, biserica este „trupul tainic al lui Hristos”. Această expresie este folosită mai ales de către Sfântul Apostol Pavel în scrisorile lui către noile comunități creștine. Dar ea își are izvorul în cuvintele Mântuitorului care spune: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (In. 15,5). Însă ambele expresii se referă de fapt la identitatea care există între Iisus Hristos și Biserică. Dacă se spune că Hristos este cap Bisericii (Ef. 5,23), iar aceasta trupul Lui, aceasta nu înseamnă că unul poate exista fără celălalt, ci mai degrabă că între Biserică și Hristos există o legătură indisolubilă. Cu alte cuvinte Hristos este Biserica, iar Biserica este Hristos.

De aceea este atât de important să știm ce este Hristos și Dumnezeu în general, pentru a ne înțelege și viața în biserică. Așa cum se observă din istoria bisericii universale și dacă ne referim mai ales la cele șapte sinoade ecumenice care sunt în general acceptate de către majoritatea creștinilor, putem înțelege că discuțiile cu privire la credință s-au purtat mai ales în legătură cu ceea ce înțelegem prin persoană și relația ei cu propria natură sau cu celelalte persoane. Iar aceasta indiferent că ne referim la persoanele divine sau umane. Atunci când se înțelege de fapt acest lucru, se înțelege de fapt esențialul cu privire la Dumnezeu, la om și la relațiile dintre ei. După discuții nenumărate purtate uneori pe perioade de zeci sau chiar sute de ani s-au putut schița anumite trăsături esențiale ale persoanelor divine și implicit ale celor umane.

În Biserica Ortodoxă, aceste trăsături principale sunt schițate în semnul crucii cu care ne închinăm și care simbolizează misterul Sfintei Treimi și a Persoanei Mântuitorului. Astfel există pe de o parte în Sfânta Treime o ființă cu mai multe persoane, pe de parte există în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos o persoană cu două ființe/naturi. Iar aceasta este și modul relației dintre oameni, și dintre om și Dumnezeu. Și oamenii au o singură natură, dar sunt mai multe persoane, divizate de timp și spațiu, dar mai ales de sisteme și moduri de gândire și evident de ființare diferite, dar au ca model de viață relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi, care sunt diferite și au relații personale și distincte unele cu altele, dar care sunt unitare în modul lor de a gândi, de a simți și de a se manifesta. În același timp, Mântuitorul Iisus Hristos este sursa și modelul comunicării și comuniunii noastre cu Dumnezeu, el fiind modelul unirii persoanelor umane cu Dumnezeu, care însă își vor păstra până la sfârșit identitatea personală și ființială.

De aceea, Biserica, ca trup al lui Hristos, reprezintă comunitatea acelor oameni care cred și tind spre aceasta, respectiv spre îndumnezeire. Credința este absolut necesară, pentru că ea arată drumul, sensul, direcția și finalul acestei vieți. Fără ea, omul nu știe de unde vine și unde se duce. Credința prezintă coordonatele care ne ghidează la atingerea scopului. Și cu atât mai mult, ea trebuie să fie impecabilă. În același timp, în Biserică omul se pune pe acest drum și lucrează în acest sens. Adică prin Botez omul intră în biserică și crește treptat duhovnicește, și la fel ca în viața firească, începe pe măsură ce se maturizează, nu doar să înțeleagă lucrurile matur din punct de vedere duhovnicesc, dar și să reacționeze, respectiv să lucreze altfel faptele bune.

Iar aceasta reprezintă spiritualitatea sau viața spirituală. Este viața începută când omul devine conștient că este ceva mai mult decât ceea ce se vede sau simte prin simțurile corpului. Atunci omul începe să își dea seama că este o ființă într-adevăr psihosomatică, cu trup și suflet, care sunt unitare, cu nevoi similare. Prin viața spirituală el încearcă de fapt să se regăsească și să se cunoască pe sine ca ființă dihotomică, alcătuită din trup și suflet, lucrând astfel nu doar pentru supraviețuirea și satisfacerea nevoilor și dorințelor trupului, dar și pentru cele a sufletului. Și orice om are căutări spirituale, chiar dacă se consideră ateu și fără Dumnezeu. Dar atunci când omul face pasul și intră prin botez în Biserică, el intră și începe să cunoască adevărata viața a omului, care se continuă de fapt în veșnicie. De aceea și începe să lucreze totul pentru aceasta, pentru a putea trăi în veșnicie.

Așa cum omul când este conceput, este la început o singură celulă și el crește fiind protejat în pântecele mamei. În acest timp, el își creează organe care pe de o parte îl ajută efectiv pentru viața intrauterină, dar care pe de altă parte sunt temporare. Pe lângă acestea, el își dezvoltă organe și funcțiuni care nu îi vor folosi decât după naștere, cum sunt de exemplu plămânii, care deși sunt funcționali înainte de naștere, ei nu își îndeplinesc funcția decât după naștere. În același mod se întâmplă și cu omul, care trebuie ca încă din viața de acum să își descopere și să își dezvolte organe și capacități pentru a trăi în veșnicie.

Iar rugăciunea este unul dintre acestea. Rugăciunea reprezintă respirația sufletului. Așa cum trupul omului nu poate trăi fără aer, tot la fel, omul de fapt nu poate trăi fără Dumnezeu, care este peste tot. Lumea aceasta este mediul creat în care omul poate să aleagă și să încerce să trăiască fără Dumnezeu. Însă această alegere este ca și cum ai încerca să trăiești fără aer. Și dacă noi reușim să ne ținem respirația câteva momente, dar apoi murim, tot la fel, omul ar putea să încerce să trăiască în această viață fără Dumnezeu, însă murind apoi pentru veșnicie.

Rugăciunea este respirația sufletului, modul nostru de a participa la viața Preasfintei Treimi. Prin rugăciune noi intrăm în modul de comunicare dintre persoanele Sfintei Treimi. Și cum noi trebuie mereu să respirăm pentru a trăi, și în privința rugăciunii noi trebuie să ne rugăm neîncetat, așa cum spunea și Apostolul Pavel tesalonicenilor (I Tes. 5,17). Iar aceasta nu este o metaforă, ci este o realitate pentru cei care se străduiesc în acest sens, mai ales prin practica rugăciunii lui Iisus.

Pe de altă parte, prin rugăciune noi intrăm în contact cu lumea spirituală. Iar atunci când ne rugăm pentru alții, barierele de timp, spațiu și stare dispar, căci prin rugăciunea milostivă pentru ceilalți, noi intrăm în contact cu oameni care au trăit sau trăiesc în alte timpuri sau locuri, care trăiesc sau care au murit. Așa cum Hristos a vorbit cu tânărul mort din Nain, ca și cum ar fi fost viu, tot la fel, prin rugăciune noi putem intra și în contact cu cei dragi adormiți în Domnul, fie a ne ruga pentru ei, fie pentru a ne ruga lor, în caz că ei înșiși sunt mai aproape de Dumnezeu.

Deși rugăciunea este în esență personală, își are izvorul într-o persoană, mobilul ei se află într-o altă persoană. De aceea, rugăciunea este de fapt comunicarea duhovnicească dintre persoane. În acest sens, prin rugăciune se creează și se întăresc legăturile interpersonale. În acest sens, de multe în Noul  Testament, Iisus se roagă singur sau sunt date exemple de oameni ce se roagă singuri. În același timp, singurul model de rugăciune primit de la Mântuitorul este rugăciunea „Tatăl nostru”, care prin însăși forma ei este o rugăciune a comuniunii, a identității de natură și multitudinii de persoane înrudite ca fii ai aceluiași Tată ceresc.

Dacă Biserica este trupul lui Hristos, ea ia totuși ființă în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt se coboară peste fiecare dintre Apostolii adunați în rugăciune. Pe de o parte observăm că Duhul se coboară peste cei ce sunt împreună, l-au urmat pe Hristos, i-au urmat învățătura și au făcut voia Lui, căci El le-a zis să rămână în Ierusalim. Pe de altă parte înțelegem că Duhul Sfânt este primit de fiecare om în mod personal, dar doar în comuniunea de credință a bisericii. De aceea nici un om nu se poate mântui singur, nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu, fără comuniunea cu ceilalți oameni. Astfel, pe lângă rugăciunea personală, există și rugăciunea în comuniune, în biserică.

Însuși Hristos a spus că „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18,20). Primii creștini se adunau mai ales duminica și stăruiau în „frângerea pâinii”, adică în Euharistie. Împărtășirea din Hristos se făcea în comunitate și în comuniune, tocmai că adevărata cunoaștere și raportare la Dumnezeu se face prin adevărata relație cu aproapele. Apostolul Ioan spune „cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” și „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I In. 4,20,8). De aceea Biserica se concretizează ca trup al lui Hristos atunci când este în adunare, în comuniune. Desigur, fiecare om, la fel ca o celulă, are viața lui personală și activitatea lui proprie și particulară. Dar el poate trăi cu adevărat doar dacă face parte din trupul lui Hristos, doar dacă primește viața din sângele Lui.

Și așa cum credincioșii formează trupul lui Hristos, în mod similar, toată ființa noastră, trup și suflet participă la viața în Hristos. De aceea credința nu este doar o chestie teoretică, pe care doar o gândesc. Ci ea trebuie să cuprindă întreaga viața. De aceea și în biserică, omul cu tot trupul și sufletul său participă la rugăciune. Există de aceea nu doar o teologie a cuvântului sau melodiei, ci și o teologie a spațiului și timpului sacru. În biserică toate simțurile sunt impresionate: urechea prin cuvânt și cântare, gustul prin pâine și vin, mirosul prin mir și fumul de tămâie, pipăitul prin ungerea cu ulei și atingerea de cele sfinte, ochiul prin amenajarea spațiului, prin lumini și umbre, și prin icoană, care este o fereastră către cer, către lumea spirituală și nevăzută. Prin toate acestea omul intră în realitatea nevăzută a vieții veșnice.

Acesta este spațiul liturgic, prin care se dezvoltă în esență relația cu Dumnezeu și cu propria persoană, pentru ca ieșind în lume, omul să aplice aceste noțiuni ale comunicării cu ceilalți oameni. Căci până la urmă, scopul vieții creștine este dobândirea iubirii. Nu atât față de Dumnezeu, care ar fi ușor de iubit, ci mai ales față de ceilalți oameni, care de multe ori ne greșesc. Căci porunca Noului Testament este să iubești pe Dumnezeu din tot ce ai și din tot ce ești, iar a două, egală cu aceasta, este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Deci totul pornește de la propria persoană. Eu trebuie să știu ce sunt și ce am ca să îl pot iubi pe Dumnezeu, dar și ca să știu cum să mă raportez la aproapele. Pentru că doar o bună înțelegere a eului pot să mă manifest corect față de celelalte persoane divine sau umane. Iar aici apare asceza, ca totalitatea mijloacelor prin care eu ajung să mă cunosc și să mă controlez pentru a avea o relație normală și natură cu ceilalți, indiferent că vorbim de Dumnezeu sau ceilalți oameni.

Acum înțelegem mai bine de ce Sfântul Apostol Pavel trebuia mai degrabă noilor comunități creștine să le explice Taina Bisericii ca trup al lui Hristos, format din mădulare diferite, cu funcții și caracteristici diferite, și care își pot îndeplini funcția specifică în măsura în care și-a cunosc, și-o asumă și rămân mai departe în trup, prin păstrarea unității de credință și lucrare, adică prin ortodoxie și ortopraxie.

© Ieromonah Athanasie Ulea

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutube